A trăit odată un brahman (*), și oamenii i-au uitat numele. Şi-avea brahmanul o slugă, dar oamenii n-au uitat numele slugii. Îi zicea Nanavati.
Brahmanul iubea banii mai presus de toate. Nanavati iubea florile și copacii mai presus de toate. De dimineaţa până seara muncea în grădina brahmanului și, curând, în jurul casei brahmanului înflori o asemenea grădină, încât mulţi oameni de seamă din întreaga Indie veneau să se desfete într-însa.
Odată, venind de dimineaţă în grădină, Nanavati a văzut că iarba de sub pomi era tăvălită și păscută. Atunci și-a pus în gând să-l afle pe vinovat şi să-l pedepsească. Așteptând seara, s-a ascuns într-o tufă deasă de sambalu (**) și-a aşteptat.
Şi, iacă, numai ce se ivi pe cer luna plină, că Nanavati auzi nişte pași. Privi cu luare-aminte din tufa în care se pitise şi zări în grădină o vacă mare, albă ca laptele. Călca fără să se grăbească și păştea iarba înmiresmată și zemoasă.
Şi-atât de frumoasă era vaca, încât Nanavati nu-şi putea lua ochii de la ea. Atunci, ca să n-o sperie, urmă să stea pitit.
Şi nu trecu mult, că vaca odată-şi înălţă capul ei mare, se uită la lună și, sub ochii uluiţi ai lui Nanavati, prinse a se ridica binișor la cer. Se făcea tot mai mică, mai mică, și-n cele din urmă pieri cu totul.
În noaptea următoare Nanavati se ascunse din nou în tufişul de sambalu. Şi, numai ce se ivi luna plină, că vaca cea albă se arătă din nou în grădină. Ca și data trecută, nu se grăbea și păştea iarba dulce şi zemoasă. Curând se apropie de tufa de sambalu într-atât că, din ascunzătoarea lui, Nanavati ar fi putut pune mâna pe ea.
Dar a trecut cât a trecut și, tot ca în ajun, vaca și-a ridicat capul și-a privit la lună.
“Acu’ zboară-n cer!” şi-a zis grădinarul şi-a țâșnit din tufa lui. Era şi timpul! Încetişor, vaca se ridica în văzduh. Sărind pe cât putea, Nanavati izbuti să i se prindă de coadă.
Mult a mai zburat Nanavati! Cu fiece clipă luna se apropia, se tot apropia de el. În cele din urmă, cu mare băgare de seamă, vaca își dădu drumul pe lună.
Locuitorii lunei-l întâmpinară pe Nanavati cu nespusă cinste. Mai mult, îi erau tare recunoscători. Vezi că celor din lună nici prin gând nu le dăduse ce strașnică mireasmă împrăştie florile. Nanavati crescuse asemenea flori, încât mirosul lor îmbătător ajunsese până-n lună. Şi, trăgând pe nări mireasma aceea, simţiseră cei din lună o fericire nemaiîncercată,
Două zile a stat Nanavati în lună. Către seara celei de a treia, i-a grăit vaca:
— La noapte cobor în grădina lui stăpâne-tu. Încalecă pe mine şi te vei pomeni iarăşi pe pământ
Dacă au aflat că Nanavati-i părăseşte, i-au adus cei din lună fel de fel de bunătăți. Le-a mulţumit Nanavati noilor lui prieteni, şi-a strâns bunătăţile-ntr-un sac şi-a încălecat pe vacă.
Şi atât de repede a coborât vaca din lună, încât Nanavati mai să nu-şi dea seama cum s-a trezit din nou în grădina lui. Era noapte. S-a culcat Nanavati în iarba deasă şi-a adormit.
Stăpânul lui, brahmanul cel lacom, a ieşit dimineaţa în grădină şi şi-a văzut sluga dormind; îndată a luat un băţ şi i-a tras câteva pe spinare, strigând:
— Trântore, leneş fără pereche! Unde mi-ai pierit trei zile?
Nanavati a sărit fript şi-a răspuns:
— Ascultă, stăpâne, să-ţi spun despre nemaipomenita mea călătorie!
Şi-a povestit tot ce i se întâmplase.
Şi-a ascultat brahmanul sluga şi, tare mânios, a rostit:
— Minţi! Nici un brahman nu s-a dus pân-acu’ în lună. Dară-mi-te o slugă prăpădită… Nu te-ai putea apropia măcar de lună!
— De ce nu mă crezi, stăpâne, gustă atunci, rogu-te din bunătăţile astea. Mi le-au dăruit cei din lună.
Dacă a gustat brahmanul din daruri, îndată a crezut cuvintele slugii. Pe pământ, din asemenea bunătăţi nici măcar maharajahul nu gustase. Şi brahmanul a spus:
— Vreme de trei zile ţi-ai părăsit îndatoririle de slugă. Drept pedeapsă, am să-ţi iau sacul cu bunătăţi.
Şi, înşfăcând darul celor din lună, a intrat cu el în casă.
Era acest brahman nu numai lacom, ci şi lăudăros. Şi de aceea l-a chemat pe un vecin, brahman şi el, şi l-a ospătat cu bunătăţile aduse din lună.
— Mănâncă, rogu-te — i-a vorbit gazda. Iar mâine povesteşte-le tuturor ce bunătăţi ai mâncat la mine. Nimeni pe pământ, afară de noi, n-a gustat din astfel de bucate!
Atât de lacom s-au năpustit cei doi brahmani asupra darurilor din lună, încât au golit curând tot sacul. Iar oaspetele a prins a-l ocări atunci pe Nanavati:
— Bine a zis cine-a zis că până şi-n cer prostul tot prost rămâne! Oare sluga ta nu putea lua doi saci plini cu bunătăţi?
Stăpânul lui Nanavati a spus:
— Vom zbura şi noi în lună. Să facem de pază în grădină si numai ce va începe vaca a se înălţa, că eu mă voi prnde de coada ei, iar tu, de picioarele mele. Şi amândoi vom merge în lună.
— Lăudat fii, înțeleptule! a răspuns oaspetele, plecându-se adânc.
Dacă s-a lăsat seara, s-au ascuns brahmanii în tufiş şi-au aşteptat. Îndată ce luna a luminat pământul, s-a ivit in grădină şi vaca cea albă. Păscând iarbă şi frunze, s-a apropiat domol de cei doi brahmani. În cele din urmă s-a oprit lângă tufa de sambalu şi a început să mănânce poamele coapte.
Când s-a săturat, a ridicat capul şi-a privit către lună. În clipa aceea stăpânul grădinii s-a ivit lângă ea. A prins-o de coadă şi-ndată a simţit că picioarele i se desprind de pământ. Nici al doilea brahman nu s-a lăsat mai prejos. S-a agăţat de picioarele celuilalt şi s-a pomenit şi el ridicat în văzduh.
Aşa au pornit către lună, brahmanul cu grădina agăţat de coada vacii, brahmanul oaspete, de picioarele celui dintâi. Şi, ajungând pe la înălţimea Himalaiei, a întrebat deodată brahmanul oaspete:
— Cinstite prietene, n-ai uitat cumva de sacul pentru bunătăţi?
— N-am uitat, fireşte — a răspuns brahmanul cu grădina.
— Dar e de ajuns de mare? a întrebat din nou brahmanul oaspete.
— De ajuns, de ajuns — l-a liniştit brahmanul cu grădina.
— Şi, totuşi, cam ce mărime are?
— Iac-aşa! a strigat stăpânul grădinii şi, uitând că se ţine de coada vacii, şi-a desfăcut braţele.
Iar, de bună seamă, îndată ce-a scăpat coada din mâini, atât stăpânul grădinii cât şi vecinul lui s-au prăvălit cu cea mai mare iuţeală.
Din fericire, nu s-au făcut bucăţi. Au căzut brahmanii într-o baltă murdară și puturoasă, şi-au rămas în balta aceea, îngropaţi pân’ la gât, cât a fost noaptea de lungă. Dimineaţa i-au văzut nişte oameni și i-au scos din baltă…
Aşa că n-au avut brahmanii fericirea de a merge în lună.
Dar de atunci vaca nu s-a mai ivit niciodată în grădina brahmanului cel lacom.
* Brahman – Membru al castei sacerdotale, considerată cea mai înaltă dintre cele patru caste indiene; preot al lui Brahma.
** Sambalu – tufă cu fructe viu colorate.