Sunt pe lumea asta oameni buni, sunt alţii — răi, dar mai sunt şi unii care n-au nici o ruşine faţă de semenii lor.
Ei bine, tocmai peste oameni de felul acesta a dat şi Mica-Fărămica. Rămânînd orfană de ambii părinţi, a fost luată de aceşti oameni care au crescut-o, iar după aceea, grozav o mai chinuiau, cu munca o istoveau: de ţesut — ea ţesea, de tors — ea torcea, de dereticat, ea deretica şi tot ea, pentru orişicare lucru răspundea.
Stăpână-sa avea trei fete. Pe cea mai mare o chema — Un-Ochi, pe cea mijlocie — Doi-Ochi, iar pe cea mezină — Trei-Ochi.
Cele trei fete nu făceau altceva decât să stea la poartă şi să caşte gura pe stradă, iar Mica-Fărămica făcea toată treaba în locul lor: hainele lor le cârpea, pentru ele torcea şi ţesea, şi în schimb, o vorbă bună nu auzea.
Câteodată Mica-Fărămica ieşea la câmp, o îmbrăţişa pe vaca ei cea bălţată şi culcându-şi capul pe grumazul acesteia, îi povestea cum se săturase ea de toate, până şi de viață.
– Măicuţă-văcută! Pe mine mă ceartă şi mă bate acasă, pâine nu capăt, şi nici să plâng nu mă lasă. Mi-au poruncit ca până mâine să torc cinci puduri de furioare, să le ţes, să le-nălbesc, în val să le rânduiesc.
Iar vaca îi răspundea:
– Fată frumoasă, strecoară-te într-o ureche de-a mea şi ieşi prin cealaltă — şi totul are să se facă.
Şi aşa se şi întâmplă. Mica-Fărămica se strecura în urechea vacii, ieşea prin cealaltă şi în vremea asta totul era gata: şi ţesut şi înălbit şi în val rînduit.
Fata lua pânza şi i-o ducea acasă stăpânei. Aceasta o cerceta, mai gemea, mai gâfâia, şi-n ladă o ascundea, şi mai mult de lucru îi dădea.
Şi Mica-Fărămica iar venea la văcuţa ei, o îmbrăţişa, o mângâia, în ureche i se strecura, prin cealaltă ureche ieşea, lucrul terminat îl lua şi stăpânei i-l ducea.
Într-o zi, stăpâna o chemă pe Un-Ochi, prima din fetele ei, şi-i zise:
– Fata mea cea cuminte, fata mea cea frumoasă, urmăreşte, stai şi pândeşte, să afli cine-o ajută pe orfană: îi ţese, îi toarce, şi valul i-l rânduieşte.
Şi s-a dus Un-Ochi la pădure cu Mica-Fărămica, ba s-a dus cu ea şi la câmp, dar a uitat ce-i poruncise maică-sa: s-a întins în iarbă şi s-a prăjit la soare. Iar Mica-Fărămica îi cânta întruna:
– Adormi un ochi, adormi!
Şi până la urmă ochiul fetei adormi. Câtă vreme Un-Ochi a dormit, văcuţa a ţesut, a înălbit şi-n val a rânduit toată pânza.
Aşa că stăpâna tot n-a aflat nimic şi-atunci a trimis-o pe fata mijlocie — pe Doi-Ochi.
– Fata mea cea cuminte, fata mea cea frumoasă, urmăreşte, stai şi pândeşte şi află cine-o ajută pe orfană.
Doi-Ochi s-a dus cu Mica-Fărămica, dar a uitat ce-i poruncise maică-sa: şi ea la soare s-a prăjit şi-n iarbă s-a tolănit. Iar Mica-Fărămica îi cânta întruna:
– Adormi un ochi, adormi şi celălalt!
Şi Doi-Ochi închise pleoapele. Văcuţa a ţesut, a înălbit şi-n val pânza a rânduit, iar Doi-Ochi abia s-a trezit.
Stăpâna se mânie şi o trimise a treia zi pe mezină — pe Trei-Ochi, iar orfanei îi dădu şi mai mult de lucru.
Trei-Ochi ţopăi cât țopăi, la soare se prăji şi-n iarbă se tolăni.
Iar Mica-Fărămica îi tot îngâna:
– Adormi un ochi, adormi şi celătalt!
Dar de al treilea ochi — uită.
Doi din ochi adormiră, dar al treilea treaz a stat, totul în jur a observat: cum s-a strecurat Mica-Fărămica în urechea văcuţei, cum a ieşit prin cealaltă şi cum a luat apoi valurile de pânză gata pregătite.
Trei-Ochi se întoarse acasă şi-i povesti totul maică-si.
Bătrâna se bucură grozav când auzi, iar a doua zi îi spuse bărbatului ei:
– Să tai numaidecât vaca bălţată!
Moşneagul ba că una, ba că alta.
– Dar ce ai, babo, nu eşti în toate minţile? Că doar vaca e tânără, e bună de lapte!
– Nu-mi pasă, s-o tai şi gata!
Şi bătrânul n-avu încotro. Începu să-şi ascută cuţitul. De cum află despre asta, Mica-Fărămica dădu fuga în câmp, îmbrăţişă vaca tărcată şi-i spuse:
– Măicuţă-văcuţă, vor să te ucidă!
Iar vaca îi răspunse:
– Ţine minte, fată frumoasă, ce-ţi spun: tu să nu mănânci din carnea mea, oasele să mi le-aduni în batistă şi-n grădină să le-ngropi, iar de mine să nu uiţi niciodată: în fiecare dimineaţă să torni apă peste oasele mele.
Bătrânul tăie vaca. Mica-Fărămica făcu totul aşa cum îi poruncise bălţata: a stat nemâncată, n-a pus în gură nici o bucăţică din carnea ei, oasele i le-a îngropat în grădină şi le-a udat în fiecare dimineaţă.
După un timp crescu din ele un măr, dar ce mai măr — mere zemoase în el atârnau, frunze de aur foşneau, ramuri de-argint se legănau. Aşa că, cine trecea pe acolo se oprea, iar cine venea mai aproape se minuna.
Dacă a trecut mult sau puţin timp, cine mai ştie? Doar că într-o zi cele trei fete se plimbau prin grădină.
Tocmai atunci trecea pe acolo un bărbat călare — un om voinic, bogat, tânăr şi cu părul în inele. Cum văzu merele zemoase din pom încercă să înduplece fetele:
– Fetelor, frumoaselor, care din voi o să-mi dea un măr, pe aceea o iau de nevastă.
Toate cele trei surori se năpustiră, care mai de care, la copac.
Dar merele, ce până atunci atârnaseră jos de tot, de le puteai atinge cu mâna, se ridicară deodată sus-sus, deasupra capului.
Fetele să le scuture cu nuiaua au vrut — dar ochii de frunze li s-au umplut; când de pe crengi să le rupă doreau, cosiţa în ramuri uscate şi-o încurcau. Aşa că, oricât se luptară, oricât se zbuciumară, de cules mere — n-au cules, doar cu zgârieturi s-au ales.
Însă când Mica-Fărămica s-a apropiat, toate crengile s-au aplecat, merele-n palmă i s-au culcat. Ea îl ospătă cu mere pe voinicul acela iar el o luă de nevastă. Şi de atunci începu fata în belşug să trăiască, necazul să nu-l mai cunoască.