Era odată un om cam slab de minte și tare fricos. Din zori până-n seară tremura ca varga și se speria de tot ce vedea în jurul său, de tot ce-i ieșea în cale.
Într-o seară trebuia să se întoarcă acasă, venind din satul vecin. De fapt, lui îi era teamă să meargă pe drum după apusul soarelui. Dar, cum era o seară senină, cu lună plină ce lumina ca ziua, și cum tot n-avea de ales, își luă inima-n dinți și porni.
Pe măsură ce se apropia de marginea satului, unde casele se răreau și trecătorii se împuținau, groaza i se strecura tot mai mult în suflet. Când se văzu singur pe drum, fără picior de om împrejur, inima i se făcu cât un purice.
Lumina lunii îi cădea din spate, luminându-i calea ca-n palmă. Se vedeau ca ziua copacii, fântânile de pe marginea drumului. Dar fricosul se temea și mai tare. Inima i se strângea și bătea să-i spargă pieptul, ochii i se holbau să-i iasă din orbite. Cu fiecare pas, picioarele i se făceau tot mai grele, de parcă avea încălțări de plumb.
Hotărî să nu se mai uite înainte, pe drum, ci să meargă cu privirea în jos, la picioare. Dar își văzu propria lui umbră: un cap cu părul măciucă.
— Aoleu! Ce stafie cu capul mare! exclamă cu glas stins și picioarele i se înmuiară.
Trupul i se chirci, apropiindu-se de pământ. Umbra se chirci o dată cu el, ceea ce-l sperie și mai tare.
— Vai de mine, a apărut și o stafie pitică! Drumul e plin de stafii. Cum să ajung acasă?
Se gândi el cum să facă să nu mai vadă în ochi stafiile cele fioroase și în cele din urmă găsi o soluție: se întoarse cu fața spre lună și porni de-a-ndăratelea. Într-adevăr, acum nu mai vedea nicio stafie.
Dar, înaintând cu spatele, mergea mult mai încet și, cum frica nu-l părăsise cu totul, dorea să ajungă mai curând acasă. Începu să meargă mai repede. Obosi curând și pe spinare începură să-i curgă șiroaie de sudoare rece ca gheața. Pe măsură ce se grăbea și era tot mai obosit și mai agitat, i se părea că stafiile îl înconjoară din toate părțile. Erau gata-gata să se ciocnească de el. Nici nu mai știa cum să mai meargă, cum să se mai ferească.
Cu chiu, cu vai ajunse bietul om până acasă. Dar abia puse mâna pe poartă, că nu mai avu putere s-o deschidă. Zdrobit de oboseală și de frică, se prăbuși lângă poartă, cu capul înainte.
Dormi acolo, în neștire, până dimineața. Iar când se trezi și-și dădu seama unde se află, înlemni de frică: oare cum de-a putut el să doarmă afară? Dacă dădeau de el niște stafii? De atunci evita să-l mai apuce noaptea pe drum.
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18 (1975) și 46 (1999), Editura Ion Creangă, București