Într-o casă stăteau trei frați. În fața casei creștea un copac de santal, înalt de treizeci de metri, gata-gata să se prăbușească. Trunchiul copacului era găunos. Înăuntrul lui mișunau furnici albe. Rădăcina copacului arsese până la jumătate și se îngălbenise.
Fratele cel mare a trecut pe lângă copac și după ce i-a aruncat o privire a zis: „Acest copac mare în curând se va prăbuși, va distruge casa noastră și ne va omorî! Las’ că frații mei vor face cum e bine”.
Și a plecat.
Cel mijlociu a trecut pe lângă copac și, după ce i-a aruncat o privire, a zis: „Acest copac în curând se va prăbuși, va distruge casa noastră și ne va omorî! Las’ că fratele cel mare și cel mic vor ști ce să facă!”
Și a plecat și el.
Mezinul, trecând pe lângă copac ca și ceilalți, și-a zis în sinea lui: „Las’ că frații mei mai mari vor face ce vor crede de cuviință!”
Și și-a văzut de drum.
Zilele se scurgeau una după alta. Într-o seară friguroasă se stârni furtuna, se auzi un trosnet și copacul se prăbuși. Casa se făcu țăndări.
Cei trei frați, tremurând din toate mădularele, scăpară cu viață, dar cu hainele ude leoarcă, cu fețele pământii, cu casa distrusă, uitându-se unul la altul. Înțeleseră acum, dar era prea târziu…
repovestire de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 8, Editura Ion Creangă, București, 1974