Trăia odată un vânător care era cunoscut de toți din juru-i ca un om harnic, iscusit și drept. Nu o dată se întorcea de la vânat cu pradă bogată. Cu toate acestea, el ducea o viață plină de griji, pentru că-l asuprea un boier lacom. Boierul acesta avea o moșie fără de margini, se scălda în aur, de mult ce avea, dar de asuprit tot asuprea. Cine se așeza cu casa în apropierea moșiei acestui boier, era ca și robul său.
Vânătorul nostru, sărac cum se afla, nu putea nici măcar să-și ia o soție, pentru că asta ar fi însemnat să muncească mai mult pentru boierul cel hapsân.
Într-o zi ca toate celelalte, vânătorul fu foarte amărât: nu prinsese măcar o pasăre, necum un iepure sau vreo dropie . Istovit de alergătură, se așeză la rădăcina unui copac, pe iarba crudă. Nu-i venea să se întoarcă acasă, unde-l aștepta frigul și foamea.
— Ah, vai de mine! zise el oftând. Astăzi n-am avut noroc la vânat, nici bunul Dumnezeu nu a vrut să mă ajute!
Pe dată îl cuprinse o moleșeală și, istovit cum era, era gata-gata să ațipească. În acea clipă, însă, auzi un glas sfâșietor, dar stins:
— Salvează-mă, om bun, salvează-mă!…
Vânătorul se frecă atunci la ochi, privi în direcția de unde venea glasul stins și întrezări un pește care se zbătea pe fundul unei mlaștini secate. Sărmanul de el!… Avea gura deschisă larg, de parcă dorea să soarbă tot aerul din văzduh, în lipsă de apă, și avea ochii mici și negri ca mărgelele, tare, tare tulburi, parcă plângeau. Făcându-i-se milă de acel pește gata să moară, vânătorul îl scoase din mlaștina fără apă și-l aruncă într-un râu limpede și rece. Peștele, îndată ce se văzu în lumea lui, parcă era altul; își mișca întruna coada lui cu solzi sclipitori, în semn de salut și recunoștință către vânător. Ochii îi râdeau acum, aripioarele sale parcă dansau în valurile de cristal…
Pentru vânător însă noaptea veni tristă. Se culcă lângă copac, pe un pat de frunze, cu mâinile căpătâi, învelit cu cuvertura înflorată a stelelor sclipitoare ale cerului. Și nu știu nici el cât dormise, când se trezi din somn; se pomeni deodată pe un pat moale ca puful, într-o casă solidă și cu multe camere, bine clădite și frumos aranjate; în mijlocul camerei unde se afla, văzu o masă întinsă, cu fel de fel de bucate alese… Uimirea îi fu și mai mare când, alături de el, zări o fată frumoasă – frumoasă ca soarele, care-i zâmbea cu blândețe. Vânătorul privea toate acestea și se întreba: oare sunt în vis?
Ca să-i arate anume că nu visează, fata cea frumoasă zise:
— Nu te mira atâta… Eu sunt fiica Zeului mării. Îți mulțumesc din suflet că m-ai salvat de la pieire. Acum m-am pregătit să mă iei de soție.
Bucuros și fericit cum nu-și închipuia că poate fi un om în viața lui, vânătorul trăia parcă într-o lume de basm, deși pipăia cu mâna lui totul, deși vedea cu ochii lui casa, lucrurile din ea și mai ales pe frumoasa fiică a Zeului mării. Se căsători așadar cu fata și de atunci ea făcea treburile casei, iar el aducea vânat proaspăt. Având de toate, trăiau în liniște și se iubeau.
Dar despre bucuria vânătorului și despre viața lui fericită află curând, nu se știe cum și când, boierul cel hapsân, cu inima de piatră. Îl rodea acum ambiția să aibă și el o soție așa de frumoasă cum avea vânătorul. Nici nu vă închipuiți la câte vicleșuguri și uneltiri se gândi, care de care mai îngrozitoare. Trimise deci boierul pe cineva să-l cheme pe vânător la curte. Și vânătorul veni.
— Vă sărut dreapta, mărite. Cu ce vă pot fi de folos?
— Am auzit că ești capabil, priceput și dârz. Vreau să mă conving astăzi de aceste calități ale tale. Iată dar de ce te-am chemat: am aici această traistă cu susan amestecat. Să împărți susanul în două, după culoare: grăunțele albe de o parte, cele negre de altă parte. Doar până mâine dimineață trebuie să termini această treabă. Dacă nu vei izbuti până în zori, să știi din capul locului: te voi alunga de aici, iar soția ta va trebui să rămână la mine…
Vânătorul se întoarse acasă negru de supărare, vedea bine că boierul acesta și-a pus în gând să-l piardă. Dar, când îi află supărarea, soția sa îl liniști:
— Nu fi mâhnit, dragul meu! Eu știu cum să fac lucrul acesta, te asigur că mâine va fi așa cum a cerut el.
Și vânătorul, care avea mereu încredere în ce spunea ea, adormi curând în acea seară. Soția lui însă nu se culcă. Ea scoase dintr-un anume buzunar o cutiuță năzdrăvană. Fu de ajuns să sufle doar de trei ori în acea cutiuță, și pe neașteptate se iviră milioane de furnici. Ele începură să care grăunțele de susan ce fuseseră împrăștiate acolo pe podea, în două grămăjoare: una albă, una neagră.
Când se trezi în zori de zi, vânătorul rămase tare mirat de ceea ce văzu. Luă însă susanul astfel împărțit și se înfățișă boierului. Când văzu asta, boierul încremeni și-și mușcă limba de ciudă, înghițind în sec. Ca să nu se dea bătut, zise:
— Mi s-a spus că trăiești în mare bogăție. Poate că soția ta te-a făcut bogat. Vreau să ne măsurăm bogățiile: aurul, argintul, nestematele, perlele, coralul, jadul, fildeșul… Dacă tu vei fi puțin mai bogat decât mine, atunci rânduielile vor fi aceleași pentru amândoi. De aceea să vii cu bogățiile, cu aurul în primul rând, pe stepa din margine. Acolo vor fi de față toți supușii mei, să vadă care e mai bogat dintre noi doi, care este deci mai puternic și în drept să stăpânească…
Și mai abătut se întoarse acasă vânătorul. El știa că are drept avere doar cele două mâini, iar în casă trăia omenește, nu se scălda în bogății, precum boierul. Dar soția lui, auzind cele poruncite de boier, îl liniști:
— Nu fi mâhnit, dragul meu… Vom ști să câștigăm întrecerea asta, la care te-a chemat boierul. Doar să mă duci mâine la stepa aceea.
Și parcă vânătorului îi veni iarăși inima la loc, că i se frânsese de atâta amărăciune.
A doua zi, la locul întrecerii, se adunară oameni de pretutindeni. În mijlocul stepei, boierul cărase toată noaptea aurul său. Și era atâta aur, de parcă crescuse din el un deal. Un deal care strălucea… Vânătorul veni în zori, însoțit de soția sa. Atât avea vânătorul: pe soția sa. Când văzu aceasta, boierul cel răutăcios izbucni în hohote de râs, fiind sigur că va ieși învingător:
— Ha, ha, ha… Ha, ha, ha… Ha, ha, ha… Bine că mi-ai adus-o, în sfârșit! rânji el cu gura până la urechi, socotind că deja vânătorul se dăduse bătut.
Dar nu termină, că soția vânătorului îl și opri:
— Să nu râdem înainte. Știți zicala: Cine râde la urmă râde mai bine… Priviți bogățiile noastre! zise ea, arătând cu mâna dreaptă spre răsăritul stepei.
Și ce văzu boierul? Ce văzură toți, când se uitară spre răsărit? Un munte de aur se ridica pe geana zării, creștea și creștea muntele de aur luminând stepa și minunând ochii cu strălucirea lui orbitoare…
Oamenii izbucniră în strigăte, ca la o victorie, și aplaudară victoria vânătorului și a frumoasei lui soții. Numai boierul nu zise nimic, numai ochii lui nu se luminară. Nu avea de ce să se bucure. Fusese înfrânt și acum, dar acum mai dureros ca înainte: în fața oamenilor.
Însă, când un gând rău își sapă drum în mintea cuiva, el nu se pierde lesne. Așa și cu boierul: îl rodea invidia din ce în ce mai tare și voia cu orice chip să-i ia vânătorului soția. Doar la asta se gândea zi și noapte.
După o scurtă vreme de la întrecere, boierul hotărî să-și adune străjerii și să-l ucidă pe vânător în luptă. Porunci vechilului să adune toți oamenii de pe moșia sa. Apoi îl chemă pe vânător și mângâindu-și burta pântecoasă, ca un butoi de mare, îi spuse:
— Știu că lupți vitejește. Dacă așa stau lucrurile, arată-ți vitejia în luptă cu oamenii mei.
Vânătorul se întunecă, dar, uitându-se la soția sa care-l însoțise și de astă dată, întâlni privirea ei încurajatoare. Așadar, primi lupta. El și soția lui se aflau în fața ostașilor, călări, cu armuri de argint, cu paloșe strălucitoare: erau gata să înceapă bătălia. Dar și soția vânătorului scoase atunci cutiuța năzdrăvană, suflă de trei ori și… ce să vezi? În spatele ei și al vânătorului se iviră, ca din pământ, puzderie de ostași, mai mulți și mai bine pregătiți de luptă. Armele zăngăniră și văzduhul se umplu de chiote de luptă. Într-o clipă, praf și pulbere rămase din oastea boierului. Iar boierul cel hapsân nu scăpă nici el de pieire: îl doborî chiar săgeata vânătorului.
După moartea boierului, vânătorul, bun la suflet cum era, împărți oamenilor săraci toate bogățiile acestuia. El trăi fericit de atunci, fără să-l mai supere nimeni, și poate mai trăiește și astăzi alături de fiica Zeului mării…
în românește de Victor Vișinescu
Povești nemuritoare nr. 13 (1975) și 28 (1996), Editura Ion Creangă, București
*Dropia (Otis tarda) este o pasăre de stepă specifică stepelor din familia Otididae care trăiește în sud-estul Europei și zonelor cu climă temperată din Asia.