Trăia cândva un bogătaș, în casa căruia se păstra o datină veche. Și anume, în cea dintâi zi a noului an, slugile se așezau lângă cămin, în odaia boierească, iar stăpânul le servea cu mâinile, dându-le să mănânce și turnându-le de băut.
Odată, pe când slugile sărbătoreau astfel noul an, cu mare veselie, bogătașul le umplu cupele cu vin și spuse:
— Se știe că somnul din cea dintâi noapte a anului este plin de prevestiri. Căutați fiecare să țineți bine minte ce veți visa, ca să-mi puteți povesti mâine. Pentru fiecare vis vă voi dărui câte-un bănuț de argint.
A doua zi dimineața, stăpânul întrebă:
— Ei, care dintre voi a visat mai frumos? Haide, povestiți-mi, pe rând.
Slujitorul cel mai bătrân, care stătea la locul de cinste, mormăi:
— Să mă ierți, stăpâne, dar am dormit până dimineața ca mort.
În credința populară japoneză visul din prima noapte a Anului nou se consideră profetic. Sub cap se pune o ilustrată reprezentând o takarabune, corabie pe care călătoresc șapte zei ai fericirii, iar uneori și baku (un fel de tapir), animale fantastice, care, conform aceleiași credințe, înghit visurile rele. Dacă totuși, cineva visa un vis rău, ilustrata era aruncată în râu. Visurile bune nu erau povestite – de teamă că, odată destăinuite, nu se vor mai împlini. Interpretarea visurilor era foarte la modă, existau specialiști în visuri și ghicitori speciali. Se practica chiar vânzarea visurilor; norocul, în acest caz, se zice că trecea la persoana care cumpăra visul.
N-am visat nimic.
Următorul se codi și el, așijderea:
— Eu, aseară, abia închisesem ochii, iar când i-am deschis se și făcuse ziuă. Nici nu știu când a trecut noaptea. Și tot așa, unul după altul, slujitorii îl încredințară pe bogătaș că n-au visat nimic. Cel mai tânăr dintre ei, un băiețandru de vreo 15-16 ani, mărturisi:
— Eu am avut un vis tare minunat.
— Nu mai spune! Uite, ia-ți bănuțul de argint și povestește-mi-l cât mai repede.
— Nu, răspunse slujitorul. E un vis fericit și mi-e teamă că dacă-l spun nu se mai împlinește.
— Îți dau doi bănuți de argint!
Slujitorul clătină din cap, în semn că nu se învoiește.
— Îți dau trei bănuți!
— Nici pentru trei nu-l vând.
— Tii, dar greu mai cazi la învoială! Haide, ia patru.
Înfierbântat, bogătașul creștea mereu prețul, dar slujitorul nici gând să primească. Până urmă, stăpânul ajunse să-l îmbie cu douăzeci de galbeni de aur, dar nici atunci tânărul nu se învoi.
Mânios din cale-afară, stăpânul îl puse pe flăcău într-o bărcuță fără pânze și fără vâsle. Îngădui totuși să ia cu el niște plăcinte de orez, ca să nu moară de foame prea curând, și să trăiască mai mult.
Bărcuța pluti multă vreme, pradă vânturilor și valurilor, până ce ajunse la o insulă de pământ: coborî pe uscat și băgă de seamă că insula e sălbatică și nelocuită. Doar niște maimuțe ici și colo. De cum îl văzură, maimuțele începură să chițcăie:
— Un om! Ia uitați-vă, un om! Înșfăcați-l mai repede! Să înfigem colții în el, să vedem dacă e tare!
Întreaga ceată de maimuțe se năpusti asupra tânărului, care speriat, începu să arunce în ele cu plăcinte de orez. Maimuțele începură să adune lacome plăcintele, iar el sări iute în barcă și o împinse în larg.
Mânată de vânturi și talazuri, barca pluti din nou câtăva vreme, până ce ajunse la țărmul altei insule. N-apucă bine flăcăul să calce pe pământ, că din pădure țâșni urlând o haită de arătări. Pasămite erau niște draci, de felurite soiuri: roșii, albaștri, negri…
— Un om! Ia uitați-vă, un om! Demult nu ne-a mai picat o asemenea bucățică gustoasă! răcniră demonii. Puneți mâna pe el!
Ce să facă bietul flăcău? Cum să scape de la pieire? Începu să arunce în ei cu plăcinte orez, însă dracii nici nu se uitară la plăcinte,
îl înșfăcară zdravăn cu ghearele, gata să-l omoare. Mai-marele lor, tartorul, strigă:
— Puțintică răbdare, fraților! De mâncat avem timp să-l mâncăm.
Să-l întrebăm mai întâi. Hei, stârpitură cu chip de om, ai nimerit aici din voia ta, sau, așa, din întâmplare?
— Nu, n-am venit din voia mea, valurile m-au adus. Stăpânul meu m-a pus într-o barcă fără pânze și fără vâsle, fiindcă n-am vrut să-i povestesc visul pe care l-am avut în noaptea anului nou.
— Și ce zici c-ai visat? Spune-ne și nouă, mai repede!
— Ehe, dar vicleni mai sunteți! N-am vrut să-i povestesc visul stăpânului meu pentru douăzeci de galbeni, și să vi-l spun vouă pe degeaba? Nu vi-l spun chiar dacă mă tăiați în două!
Diavolii roșii, albaștri și negri începură să se sfătuiască între ei. Se ciorovăiră ei iar apoi spuseră:
— Hai să facem un târg. Tu ne povestești visul tău, iar noi îți dăm în schimb carul nostru vrăjit.
Dădură fuga în adâncul pădurii și aduseră de-acolo o minunăție de car.
— Îl vezi? Ăsta-i un car fermecat. Dacă-l lovești o dată cu vărguța asta de fier, zboară o mie de ri, iar dacă-l lovești de două ori, străbate zece mii de ri.
Flăcăul se uită la car și se prefăcu șovăielnic:
— De, știu eu dacă nu cumva mă păcălesc…
Din nou se sfătuiră dracii, cu multă înfocare, și de data asta aduseră două ace lungi:
— Uită-te, bine, omule! Acesta e un ac al morții. Dacă înțepi cu el un voinic, oricât de zdravăn, acela va muri pe dată. Iar ăsta e un ac al vieții. E de-ajuns să înțepi cu el un bolnav, că se face sănătos cât ai clipi. Aceste două ace sunt o comoară fără preț, căci ele dau moartea.
— Așa să fie oare? Atunci, pentru car și pentru acele astea, mă învoiesc să vă povestesc visul meu de Anul nou. Tii, ce strașnic vis am mai avut! Dar mai întâi vreau să încerc carul vostru, să văd dacă este într-adevăr vrăjit.
Flăcăul luă cele două ace, se sui în car și-l lovi o dată cu vărguța de fier.
Carul se înălță și porni în zbor. Înțelegând că au fost trași pe sfoară, diavolii începură să strige ca apucații, însă carul dispăru într-o clipită în văzduh. De necaz, dracii plânseră cu lacrimi mari cât pietrele de moară.
Carul zbură peste mare, peste munți, și se opri undeva, în mijlocul unor lanuri întinse de orez. Tânărul îl lovi iarăși cu vărguța, de două ori. Carul se înălță până la nori și opri într-un sat mare.
Prin mijlocul satului curgea un râu. Pe amândouă malurile stăteau, una în fața celeilalte, două case mândre, cu acoperișuri de țiglă, iar lângă una dintre ele se afla o mică ceainărie. Flăcăul intră în ceainărie, să se ospăteze. Deodată auzi răzbătând dintr-una din case vaiete cu plânsete și tânguiri.
— Ce s-a întâmplat acolo? o întrebă pe stăpâna ceainăriei. Ce nenorocire a dat peste ei?
— O, nu mă mai întreba, răspunse ea cu tristețe. Vecinului meu cel bogat îi moare singura fată. O, și cât e de frumoasă, sărmana!
Tatăl și mama aproape și-au ieșit din minți de durere. Câți vraci și tămăduitori n-au chemat, dar niciunul n-a putut s-o ajute…
— Tare mi-e milă de bieții oameni! Du-te, femeie, și spune-le că în ținutul vostru a sosit un vraci care lecuiește toate bolile. Eu le voi însănătoși fata.
Tatăl și mama se bucurară nespus auzind vestea, îl duseră repede pe flăcău la patul bolnavei, care zăcea abia răsuflând. Băiatul o înțepă cu acul viu și parcă-i luă boala cu mâna. Fata se făcu sănătoasă și voioasă.
Bucuria luă locul durerii. Flăcăul voi să plece, dar părinții fetei nu-l lăsară.
— Tu ești mântuitorul nostru! Nu poți pleca astfel!
Nu știau cum să-și arate mai bine recunoștința. Dădură ospețe bogate, cu muzică și danțuri. Până la urmă, îl rugară să se însoare cu fiica lor.
Flăcăul o îndrăgise pe frumoasa fată și primi s-o ia de soție. Stăpânii casei de pe partea cealaltă a râului aveau și ei o fată.
După o vreme, se întâmplă că și aceasta căzu bolnavă. Ba încă atât de rău, încât părinții pierduseră orice nădejde. Plângeau.
Flăcăului i se făcu milă. Veni în casa lor și, cu ajutorul acului vieții, vindecă pe dată copila.
Aceasta sări sprintenă și veselă din pat, de parcă n-ar fi fost bolnavă niciodată!
Tatăl și mama fetei nu știau cum să-l răsplătească mai darnic pe lecuitor. Dădură și ei ospețe bogate și fel de fel de serbări. Nici n-ar mai fi vrut să-l lase pe flăcău să plece din casa lor. Până la urmă, înduplecat de stăruințele lor, acesta primi să se însoare și cu cealaltă fată.
După o vreme, tânărul căzu pe gânduri: în care din cele două case să se statornicească și să-și ducă viața?
Neamurile nevestei dintâi și neamurile celeilalte se sfătuiră și hotărâră să dureze peste râu un pod de aur. Astfel, flăcăul începu să trăiască o jumătate de lună într-o casă și jumătate în cealaltă.
Curând, faima lui de lecuitor se răspândi în toată Japonia. Mulți oameni a tămăduit el, cu acul vieții. Acul morții n-a avut niciodată prilejul să-l folosească, fiindcă nimeni nu-i purta dușmănie.
…Odată, tocmai trecea podul de aur, de pe un mal pe celălalt. La stânga lui pășea frumoasa nevastă dintâi, iar la dreapta cea de-a doua, la fel de frumoasă. Sub picioarele lor strălucea nisipul auriu.
Și deodată își aminti că toate acestea le văzuse cândva aidoma, în visul lui din noaptea anului nou.