de Edmondo de Amicis
Azi dimineața am sfarșit examenul oral. La ora opt și un sfert începura sa ne cheme patru cate patru în sala cea mare.
Directorul și patru profesori, între care și domnul pro-fesor Perboni, stateau în jurul unei mese învelite cu postav verde. Am fost chemat și eu printre cei patru dintai. Drept sa spun, bun e profesorul nostru! Azi dimineața am vazut mai bine decat oricand, ce mult ține la noi! Nu ne pierdea nici o clipa din ochi. Cand vedea ca ne încurcam în raspun-suri, schimba fețe, fețe, și daca raspundeam bine, se înve-selea, ne facea o mulțime de semne cu mainile, cu capul, parea ca ar fi vrut sa ne spuna: E bine! Nu, nu e bine! Baga de seama! Mai rar! Fii cu inima!
Daca ar fi putut, ar fi fost în stare sa ne sufle tot Chiar daca parinții noștri ar fi fost în locul lui, nu ne-ar fi putut ajuta mai mult. Îmi venea sa-i strig în gura mare:
— Mulțumesc!
Cand profesorii îmi spusera:
— Bine, baiete! Poți sa te duci! Ochii lui scanteiara de bucurie.
M-am înapoiat în clasa, ca sa-l aștept pe tata. Baieții erau înca mai toți acolo. Ma așezai langa Garrone și ma întristai la gandul ca stateam pentru cea din urma oara langa el. Nu-i spusesem înca nimic despre plecarea noastra din Turin. El statea plecat pe banca, împodobind cu desene mar-ginile unui portret al tatalui sau, om înalt și voinic, îmbracat în haine de mașinist, cu chipul tot așa de bun și de serios ca al fiului sau. Camașa lui Garrone se desfacuse puțin la piept și zarii cruciulița de aur ce i-o daduse mama lui Nelli, cand aflase c-a ocrotit pe fiul ei.
N-avem ce face, trebuia sa-i spun; de aceea, prinzand inima, i-am zis:
— Știi, Garrone, ca tata pleaca detot din Turin?
— Pleci și tu cu el? ma întreba Garrone.
— Desigur! îi raspunsei.
— Așadar, nu o sa mai fim împreuna în clasa a IV-a!
— Nu! îi zisei, încercand sa-mi ascund parerea de rau.
Garrone tacu catva timp și își continua desenul: apoi îmi zise fara sa-și ridice ochii:
— O sa-ți aduci tu aminte de camarazii tai din clasa a treia?
— Da, fara îndoiala! îi raspunsei, de toți și mai cu seama de tine… Cine ar putea sa te uite?
El se uita lung la mine, cu o privire serioasa, una din acele priviri care spune o mulțime de lucruri, și nu zise nimic, dar îmi întinse mana stanga, prefacandu-se ca vrea sa-și urmeze desenul cu cealalta. Eu stransei din toate puterile mana aceea zdravana și prietenoasa.
În momentul acela intra în clasa profesorul nostru, vesel și aprins la fața. El ne spuse repede:
— Bravo, baieți! Bine ați ieșit! De vor raspunde tot așa și cei care au mai ramas, va fi minunat! Fiți cu inima, copii: eu sunt foarte mulțumit!
Și ca sa ne arate mulțumirea sa și mai cu seama sa ne înveseleasca și pe noi, se prefacu imediat ca aluneca și ca se sprijina de zid, ca sa nu cada.
Sa glumeasca el așa! Domnul Perboni, pe care nu-l vazusem nicioda-ta, nici macar zambind.
Gluma aceasta, copilareasca, ni se paru așa de ciudata.
Clipa aceea de veselie era pentru el unica rasplata dupa noua luni de munca, de rabdare și de neodihna!
Pentru aceasta muncise el atata timp și venise de atatea ori sa ne faca lecția, chiar fiind bolnav, bunul nostru pro-fesor? Iata tot ce cerea de la noi, bietul profesor, în schimbul atator trude și griji! Mi se pare ca multa vreme o sa-mi aduc aminte de dansul, cum a glumit, și cand voi fi mare, daca va mai trai și-l voi întalni, îi voi spune ca gluma lui m-a atins la inima, și voi saruta cu respect capul sau alb.