Cărțile care creșteau în copaci, de Eva-Karina G.
Într-un sătuc foarte bine ascuns printre dealuri razlețe și păduri străvechi, se afla o livadă magică. Nu era o livadă obișnuită, cu meri, peri, cireși, caiși sau pruni, ci una cu copaci unici, de care atârnau cărți în loc de fructe. Fiecare carte era diferită, unele aveau coperți aurite, altele erau mărunte și colorate, iar altele își schimbau culoarea în bătaia soarelui. Copiii satului alergau fericiți în livadă și își alegeau povești noi în fiecare zi.
Se știa că, atunci când un copil deschidea o carte, povestea prindea viață. Uneori auzeai râsete de pitici, alteori bătaia aripilor unui dragon, iar uneori vântul din livadă purta ecouri de cântece. Totul era minunat… până într-o zi.
Primăvara aceea, copacii nu mai înfloriseră. Ramurile lor erau goale și triste, iar frunzele păreau mai puține. Copiii s-au strâns în livadă, dar nu era nici urmă de cărți noi. Cărțile vechi începuseră să se usuce, coperțile lor se scorojeau, iar literele dispăreau încet, încet. O liniște apăsătoare se așezase peste sat, iar toată lumea era îngrijorată.
Printre copii era și Karina, o fetiță cu ochii căprui ca nucile coapte, care iubea poveștile mai mult decât orice pe lume. Fiecare carte pe care o citise îi aprinsese imaginația, iar acum nu putea accepta gândul că poveștile ar putea dispărea.
Într-o noapte, când luna lumina livada pustie, Kari a ieșit tiptil din casă și a mers să stea lângă cel mai bătrân copac din livadă. A trecut mâna peste scoarța aspră și a șoptit:
— De ce nu mai creșteți povești?
Spre uimirea ei, copacul a început să murmure ușor.
— Poveștile vin din inimile voastre, micuților. Dar inimile au devenit tăcute. Copiii nu mai visează, nu mai inventează. Imaginația e seva noastră, dar acum rădăcinile noastre sunt goale.
Fetița a înțeles atunci. Copiii se obișnuiseră să culeagă povești gata făcute și uitaseră să-și folosească propria imaginație. Fără visele lor, copacii nu mai aveau hrană pentru a înflori.
A doua zi, Karina a adunat toți copiii în livadă.
— Dacă poveștile nu mai cresc singure, trebuie să le facem noi să crească! Fiecare dintre noi va inventa o poveste. Nu contează cât de ciudată sau simplă e, important e să vină din inimă.
La început, copiii au fost rușinați. Unii spuneau că nu știu să inventeze povești, dar fetița le-a amintit că fiecare vis, fiecare gând și fiecare curiozitate putea fi transformată într-o poveste.
Așa că s-au așezat pe iarbă și au început să povestească. Un băiețel a vorbit despre un câine care putea zbura, o fetiță a inventat o insulă făcută din dulciuri, iar altul și-a imaginat un războinic care salva stelele căzătoare. Pe măsură ce vorbeau, ceva magic se întâmpla: ramurile copacilor începeau să înverzească, mugurii să se deschidă, iar cărțile să se formeze din nou.
Până la apus, livada era plină de cărți noi, fiecare purtând poveștile inventate de copii. Unele aveau titluri amuzante, altele erau misterioase, dar toate erau speciale, pentru că veneau din inimile lor.
De atunci, în fiecare an, copiii din sat se adunau în livadă pentru a inventa povești. Livada a devenit nu doar un loc de cules cărți, ci și unul în care visele și imaginația prindeau rădăcini. Iar Karina, fetița care a salvat poveștile, a învățat lumea că adevărata magie vine din puterea imaginației.