Castel 1,2,3 (un joc al copilăriei mele), de Eva-Karina G.
Într-un orășel liniștit, înconjurat de dealuri verzi și râuri cristaline, trăiau trei prieteni de nedespărțit: Karina, Ștefan și Răzvan. În fiecare zi, imediat după ce terminau lecțiile de la școală, se întâlneau în parcul lor preferat, un loc plin de verdeață și locuri de joacă colorate. Parcul era un refugiu magic pentru cei trei prieteni, unde își petreceau după-amiezile râzând, alergând și învățând mereu câte un joc nou.
Astăzi era o zi specială, pentru că prietenii aveau să învețe un joc nou numit “Castel 1,2,3”. Jocul le fusese recomandat de Ema, o fată mai mare din cartier, cunoscută pentru inventivitatea și abilitățile ei de a face orice joc să pară magic și captivant. Ema îi aștepta pe Karina, Ștefan și Răzvan lângă leagăne, zâmbind cald și ținând în mână un mic caiet cu reguli.
“Cine e gata să învețe ‘Castel 1,2,3’?” întrebă Ema cu vocea ei melodioasă.
“Noi! Noi!” răspunseră toți trei în cor, plini de entuziasm.
Ema începu să le explice regulile jocului: “În acest joc, fiecare dintre voi trebuie să construiască un castel imaginar din trei părți: baza, zidurile și turnul. Fiecare parte a castelului se construiește prin diferite provocări și jocuri mici. Cine reușește să construiască primul întregul castel strigă ‘Castel 1,2,3’ și câștigă.”
Prima provocare era să găsească trei pietricele care să reprezinte baza castelului. Karina, Ștefan și Răzvan au alergat prin parc, scotocind printre iarbă și pietriș. Karina a fost prima care și-a găsit pietricelele, strigând veselă: “Am găsit!”.
Următoarea parte a castelului, zidurile, trebuia construită printr-un joc de echilibru. Ema a desenat o linie cu cretă pe asfalt și le-a cerut să meargă pe ea fără să-și piardă echilibrul. Ștefan, cunoscut pentru agilitatea sa, a trecut primul, urmându-l îndeaproape Karina și Răzvan, care se încurajau reciproc.
Pentru ultima parte, turnul, trebuiau să rezolve o ghicitoare dată de Ema: “Există unde e lumină, dar lumina directă o face să dispară. Ce e?” Răzvan, fiind pasionat de ghicitori, a răspuns imediat: “Umbra!” Ema a zâmbit, confirmând răspunsul.
Cu toate cele trei părți ale castelului completate, Răzvan a strigat triumfător: “Castel 1,2,3!” Prietenii l-au felicitat, iar Ema i-a răsplătit pe toți cu bomboane delicioase.
În acea seară, în timp ce soarele apunea peste orășel, cei trei prieteni se întorceau acasă obosiți, dar fericiți. Fiecare dintre ei simțea că au învățat ceva nou și că prietenia lor devenise și mai puternică. Știau că mâine îi așteaptă o nouă zi în parcul lor preferat și, cu siguranță, un alt joc minunat de descoperit împreună.