Trăia cândva un om tare hâtru și bun de șotii, pe nume Hikoici.
O dată, Hikoici deschisese în orașul Iashiro o prăvălie de umbrele. Sus, de tavanul prăvăliei, spânzurase o umbrelă pestriță, cât toate zilele, și-i încredința pe toți că umbrela cu pricina e vie. Abia începe să picure, zicea el, că umbrela se deschide singură, iar după ce trece ploaia, se închide tot așa.
Cei care treceau pe lângă dugheana lui Hikoici ridicau ochii și se uitau la umbrela vie, șoptind între ei:
— Într-adevăr, ciudat lucru! Ieri, abia se înnorase a ploaie, că umbrela s-a și deschis.
— Iar astăzi, fiindcă e timp frumos, s-a închis singură…
Azi așa, mâine așa, zvonul de spre umbrela vie a lui Hikoici ajunse până la urechile prințului. Grozav se minună înălțimea sa:
— O umbrelă vie? N-am mai auzit una ca asta! Și le porunci slujitorilor: Mergeți să vedeți dacă este într-adevăr așa.
Slugile se duseră la Iashiro și începură să întrebe, chipurile într-o doară, despre nemaiauzita umbrelă.
Toți orășenii spuneau același lucru:
— Păi da, Hikoici are o umbrelă vie. Mai vie nici că se poate. Singură se deschide, singură se închide. Doar am văzut cu ochii noștri.
Trimișii se înapoiară înștiințându-l pe prinț că n-a fost doar o pălăvrăgeală: lucrurile fiind clare prințul porunci unui slujitor:
— Du-te și cumpără umbrela vie. Vreau să intru în stăpânirea acestei minunății.
Slujitorul dădu fuga la dugheana lui Hikoici și-i spuse ce dorește prințul. Dar Hikoici nici gând să se învoiască:
— Umbrela aceasta e un talisman care se păstrează de multă vreme în familia mea, ca o comoară neprețuită. Au venit la mine sute de oameni rugându-mă să le-o vând, dar eu nici n-am vrut să aud. Nu pot să mă despart de ea.
Se vede că așa-s făcuți oamenii: cu cât dobândesc mai greu un lucru, cu atât râvnesc mai tare la el. Prințul trimise din nou slujitorul la Hikoici, rugându-l să hotărască el însuși un preț, oricât de mare, pentru umbrela vie.
Tocmai asta aștepta și Hikoici:
— Nu m-aș fi despărțit nici mort de asemenea comoară, fiindcă nu se mai află pe lume alta ca ea. Însă dorința prințului e lege pentru mine. Luați-o, așadar!
Și hotărî un preț uriaș.
Slujitorul se întoarse mândru cu umbrela vrăjită. Toți cei de la castel, cu prințul în frunte, sporovăiau:
— Gândiți-vă: o umbrelă vie! Ghicește totdeauna schimbările vremii. O, de-ar veni ploaia mai repede!
În sfârșit, veni și ploaia mult așteptată. Ieșiră grabnic în curte să privească minunea.
Sfetnicii lui, oștenii, doamnele de la castel, cu toții erau dornici să vadă cum se va deschide umbrela singură. Căzuseră cei dintâi stropi, apoi începu să plouă tot mai tare, dar umbrela nici pomeneală să se deschidă. Prințul așteptă mult și bine, apoi fu cuprins de furie, începu să zbiere:
— Slujitori netrebnici și nerozi! Cum de v-ați lăsat păcăliți? Voi nu vedeți că asta nu o umbrelă vie?
Înspăimântate, slugile se jurară că toți oamenii din oraș au văzut cu ochii lor umbrela vie a lui Hikoici. Da, neguțătorul avusese în prăvălia lui o umbrelă vie, întocmai ca aceasta. De unde să știe ei ce s-a întâmplat?
— Aduceți-l îndată pe Hikoici! porunci prințul.
În vremea aceasta, luând bănișorii înălțimii sale, Hikoici trăia în belșug și bucurie, chiar bătându-și joc de prostia prințului. Fiindcă istețul de Hikoici pusese totul la cale cu mută dibăcie: De cum vedea nori pe cer, se furișa la catul de deasupra și deschidea umbrela pe nesimțite, îndată ce se însenina, se strecura iarăși sus, închizând-o tot așa, pe nebăgat în seamă. Asta fusese toată minunea.
De cum îl văzu pe slujitorul prințului, înțelese că îl așteaptă judecata și pedeapsa aspră și porni spre castel fără teamă, încrezător în iscusința lui.
Zărindu-l, prințul izbucni mânios:
— Aha, iată-te, mincinosule! Ne-ai îmbrobodit pe toți cu umbrela ta vie… M-ai făcut să dau pe ea o mulțime de bani. Înșelător nerușinat! Vezi bine că afară plouă cu găleata dar nici vorbă să se deschidă…
Hikoici se prefăcu îngândurat:
— Stau și mă minunez… Ce-o fi pățit oare umbrela? N-a mai făcut niciodată una ca asta. Și doar le-am spus slujitorilor să aibă grijă de ea, că e un vechi talisman, o comoară neprețuită. Ia arătați-mi-o!
Luă umbrela și începu să se uite la ea cu luare-aminte, din toate părțile. Deodată se porni să strige:
— O, ce nenorocire! O, ce cruzime! Umbrela a murit de foame! Ați lăsat-o nemâncată! Și era atât de voinică, atât de vioaie! Se vede că nimeni nu i-a dat măcar o îmbucătură: se știe că orice ființă vie trebuie hrănită, nu v-ați gândit la asta? Eu, un biet om sărac, tot îi dădeam în fiecare zi peștișori fripți și câte-o dușcă de vin. Dar aici, la castel, nimeni nu s-a îngrijit de ea. Vai, sărmana, ce chinuri trebuie să fi îndurat! Am pierdut un prieten vechi și neprețuit…
Și Hikoici începu să plângă în hohote. Cei de la castel nu mai ziseră nici pâs, se uitau unii la alții în tăcere.