Lângă orașul Iashiro se află muntele Dragonului. Pe muntele acesta trăia odinioară vulpea O-San, vestită pretutindeni pentru meșteșugul ei de a lua orice înfățișare.
O dată, Hikoici se întâlni cu vulpea la o răspântie. Cum se cunoșteau de multă vreme, începură să strige:
— Ia te uită, cumătră vulpe!
— Ia te uită, Hikoici! Ce întâmplare!
Și din vorbă-n vorbă, Hikoici îi spuse vulpii:
— Știi ce? Hai să ne întrecem, să vedem care din noi doi e mai iscusit. Te lauzi că poți lua orice înfățișare dorești dar să știi că nici eu mă las mai prejos la treaba asta.
— Ce vorbești? N-am știut că și tu ai asemenea haruri, se miră O- San. Dacă-i așa, arată ce poți.
— Fie, voi începe eu, se învoi Hikoici. Du-te mâine în Poiana Sălciilor, cațără-te într-un copac înalt și privește cu luare-aminte. Vei vedea un alai princiar. Alaiul acela voi fi eu însumi. Eu voi fi și prințul și suita lui…
Zicând acestea, Hikoici își luă rămas bun și plecă în drumul lui.
A doua zi, vulpea se cocoță în pin. Se uita în depărtare, cu gâtul întins, zicându-și în gând: „Hikoici ăsta e un lăudăros. Eu în locul lui nu m-aș fi apucat de ceva cu neputință de înfăptuit, a-ha, ce-o să mai râd de el!”
Deodată, în zare luciră niște suliți. Pe drum se arătară mai întâi vestitorii alaiului. Trecură apoi, într-o tăcere solemnă, oștenii de rând, în sandalele lor de paie. În sfârșit, se ivi patul palanchin al prințului. Înaintea și în urma palanchinului pășeau samuraii în haine scumpe, cu câte două săbii la brâu, una mare și alta mică.
Vulpii nu-i venea să-și creadă ochilor. Cuprinsă de admirație, începu deodată să strige:
— Bravo, Hikoici. Bravo! Ești un meșter neîntrecut! O, ce frumos, ce minunat!
Alaiul se opri. Curtenii ridicară privirea uimiți, și ce să vadă! Sus, în vârful pinului, stătea o vulpe cu labele ridicate și scotea strigăte de bucurie.
— Făptură obraznică, ce te-a apucat? răcniră samuraii furioși, și înconjurară pe dată copacul.
Vulpea amuțise de spaimă, lipindu-se de trunchiul pinului. Oștenii de jos o amenințau plini de mânie:
— Jivină ticăloasă! Vulpe nerușinată! Ai oprit în loc alaiul prințului. Stai că te învățăm minte!
Samuraii dădură vulpea jos din copac cu vârful sulițelor și începură s-o ciomăgească. Ei vezi bine, erau samurai adevărați! Șiretul de Hikoici, care știuse dinainte când va trece pe-acolo alaiul prințului, își bătuse joc de sărmana vulpe…
Vulpea fugi acasă bătută măr. Hikoici, ascuns pe-aproape, văzuse totul, îi venea să râdă dar îi era și milă de biata O-San. Nu-și închipuise c-o s-o pățească atât de rău. Se hotărî și se duse la vizuina ei cu o plăcintă dulce, întrebând de-afară:
— Hei, aicea stă vulpea O-San?
Un pui de vulpe ieși din bârlog:
— Mama zace bolnavă.
— Și cum se mai simte?
— Rău de tot, geme întruna. Se vede că au vătămat-o cum nu se mai poate, răspunse îndurerat puiul de vulpe.
— Așa, vasăzică… Mare păcat! Uite, du-i plăcinta asta!
Puiul luă bucuros plăcinta și i-o duse mamei sale:
— Hikoici-san a venit la tine să te întrebe de sănătate și ți-a adus plăcinta asta.
Văzând plăcinta, vulpea începu să tremure din tot corpul:
— Aruncă repede spurcăciunea aia! Hikoici e cel mai mare meșter în păcăleli. Cine știe dacă n-o fi pus înăuntru vreun ghemotoc de bălegar!
Și nu voi să-l creadă în ruptul capului.