Cu mult timp înainte, când orezul se măcina aproape zilnic cu piatra de moară, trăia un flăcău tânăr însurățel. Lângă casa flăcăului locuia vărul său, care avea doi copii.
Într-o zi, flăcăul a ajutat-o pe tânăra-i nevastă să ducă orezul la moară, apoi a plecat pe deal să taie iarbă. După o bucată de timp, răzbindu-l foamea și setea, s-a întors. Apropiindu-se de moară s-a mirat văzând că măgărușul mai învârtea roata și peste tot e atâta liniște. Bruma de grăunțe trebuia să fie măcinată de mult, de acum trebuia să fie și masa gata. Când a ajuns mai aproape a văzut cum coșul era tot acolo unde-l aruncase, iar grăunțele se făcuseră pulbere. Roata tot se mai învârtea, dar nici umbră de nevastă. Să fi zis că a plecat la mamă-sa nu s-ar fi putut să plece fără să-i spună și lui; să fi zis că a fugit, n-avea de ce: de când se luaseră nu se certaseră niciodată. De ce se gândea, de aia era mai nedumerit. S-a apucat și a deshămat măgarul, a strâns făina, a plecat acasă, dar nici acasă n-a dat de nevastă. Se mâhnise așa de tare, că nu mai avea poftă nici de mâncare, nici de băutură. A început să întrebe în stânga și în dreapta, dar nimeni nu-i văzuse nevasta. S-a întors iarăși la moară, a intrat înăuntru, a ridicat piatra și a văzut dedesubt o crăpătură din care a ieșit un scorpion negru parcă era dat cu lac, cu un ac mai mare decât un ci 1. Atunci a înțeles că acel scorpion îi ucisese nevasta. În acea clipă scorpionul s-a repezit la el, dar băiatul, sprinten, s-a ferit în grabă. A alergat, a luat secera pe care o lăsase lângă moară și a lovit cu ea în burta scorpionului tăindu-i acul. Când să mai lovească o dată, scorpionul s-a prefăcut într-un nor negru care s-a ridicat în văzduh. Din mijlocul norului s-a auzit un glas:
— Băiete, băiete, peste trei ani să te pregătești că-ți voi lua viața.
Înfuriat, băiatul a zvârlit secera după nor, dar norul a început să se rotească spre miazănoapte apus. Uitându-se în jos a văzut în piatra de moară o gaură adâncă și întunecată unde erau îngrămădite lucrurile nevestei lui.
De atunci, băiatul ducea o viață singuratică. Când se întorcea de la muncă nu-l mai aștepta masa pusă și lampa aprinsă, nu mai avea cu cine schimba o vorbă. Ascuțise secera ca briciul și o purta totdeauna cu el. Așa a trecut mai bine de o jumătate de an, până ce, într-o zi, când se întorcea de pe deal a văzut o fecioară care stătea pe o piatră la marginea drumului și vărsa lacrimi amare, bocindu-și mama și tata. Băiatul s-a apropiat de fată și a zis:
— E târziu, de ce stai aici și plângi?
Nepotolindu-și plânsul fata a răspuns:
— Frățioare, vezi-ți de drum, sunt o biată orfană, am rămas și fără mamă și fără tată și nu mai am nici un rost să trăiesc.
Și a început din nou să plângă. Băiatul și a simțit și el ochii umezi. S-a uitat în jur, dar nu se vedea nimeni. Afară se întunecase, lumea în sat dormea. Își frământa mintea ce să facă cu fata. Luându și inima în dinți a spus:
— Nu mai plânge, hai acasă la mine!
Fata și a șters lacrimile și a plecat cu băiatul.
Ajungând acasă, băiatul s-a gândit că dacă va găzdui fata îi vor ieși tot felul de vorbe. S-a dus alături la vărul său să se sfătuiască. Nevasta acestuia nu se culcase încă și tocmai se căznea să croiască niște bonețele pentru cei doi copii ai săi, dar oricum măsura, tot nu ieșeau două bonețele dintr-un petecuț de material. Băiatul le-a povestit cum a găsit fata pe drum și cum a adus-o acasă. Apoi a zis:
— Vere, dacă vrei vino la mine să dormim împreună și trimit fata aici să doarmă cu nevasta ta.
Zis și făcut.
Băiatul a luat fata și a dus-o acasă la vărul său. Copiii adormiseră, dar femeia tot se chinuia cu măsuratul. Văzând că băiatul îi zice acesteia verișoară a început și ea verișoară-n sus, verișoară n jos, parcă se cunoșteau de când lumea.
După ce au plecat cei doi, fata a zis:
— Verișoară, dacă nu te superi, dă-mi să-ți fac eu bonețelele!
A luat foarfeca și din două tăieturi le-a croit, apoi le-a cusut. A mai brodat pe ele câte un foenix și un bujor, încât verișoara nu mai putea de bucurie uitându se la ele. În sinea ei se gândea:
— Fata asta e frumoasă, e harnică, e pricepută, noroc de cine o va lua de nevastă.
A întrebat-o pe fată:
— Cum ți se pare vărul meu? Dacă ar fi după mine aș zice că vă potriviți. Tu nu mai ai pe nimeni pe lume, lui văru meu i-a murit nevasta.
Fata a lăsat capul în jos și a îngăimat:
— Mi-e teamă că vărul dumitale nu mă vrea!
Verișoara, bucuroasă că fata nu e împotrivă, a luat o de mână și i a zis:
— Fii liniștită, vorbesc eu cu el.
A doua zi, cum s a luminat, verișoara s-a dus la băiat și i a zis:
— Vere, ți-am găsit o nevastă cum nu se poate mai bună!
Bănuind despre ce e vorba, băiatul a spus:
— Despre ce nevastă vorbești?
Verișoara îi tot dădea înainte cu laudele. Bărbatu-său, fire care nu se aprindea atât de ușor, a încruntat sprâncenele și a zis:
— Dar nu știm nici de unde vine, nici ce i cu ea. Să te însori cu o fată găsită pe drum?
Dar nevastă sa nu s-a lăsat:
— Ce nevoie are de toate astea? Se vede cât de colo că e o femeie bună și vărul nostru are nevoie de o nevastă care să i facă de mâncare și să-i coase hainele. Tu habar nu ai cât de greu e să trăiești singur.
Bărbatu său n-a mai avut ce zice, iar băiatul s-a supus. Băiatul s-a însurat cu fata și o duceau foarte bine. Fata era potolită la vorbă și tare harnică. Băiatul era mulțumit și toată lumea-i vorbea numai de bine. După vechiul obicei, băiatul își ascuțea mereu secera și ziua o purta cu el, iar noaptea dormea cu ea sub pernă. Nu se știe din ce motive, nevasta, cum vedea secera se schimba la față. Într-o zi, a început să plângă în fața lui bărbatu său. Acesta, crezând că-și plânge iarăși părinții, s-a apropiat de ea s-o mângâie, dar fata l-a îmbrâncit. Băiatul n-a știut ce să mai creadă. Fata s-a oprit din plâns, și a șters lacrimile și și a văzut mai departe de treabă. În aceeași seară, înainte de culcare, nevasta a zis:
— Cum să nu fiu supărată, sunt nevasta ta, dar te porți cu mine ca și cu o străină.
Băiatul nu se dumirea despre ce e vorba și a întrebat:
— De ce crezi treaba asta?
Oftând, fata a zis:
— Dacă nu vezi în mine o străină, de ce nu te desparți de secera asta nici ziua nici noaptea?
Băiatul a răspuns:
— Port secera spre a mă apăra de duhul scorpionului.
Izbucnind în râs fata a zis:
— Dar viteaz mai ești! Despre ce duh tot vorbești? Și chiar dacă ar fi așa, crezi că se sperie Duhul Scorpionului de secera ta? Vezi-ți de treabă, bărbate, cu nălucirile tale!
De atunci, băiatul n-a mai purtat cu el secera, iar nevastă-sa n-a mai plâns. Și au trecut câteva luni fericite și liniștite, într-una din zile, mieroasă, nevasta i-a spus:
— Bărbate, înainte de moarte, părinții au mai lăsat unele lucruri. Pe cât văd, anul acesta nu ne va fi de ajuns orezul. Mă duc să vând lucrurile alea și să mai cumpărăm măcar un mu de pământ.
A strâns prin casă și a plecat.
În ziua aceea, văru său se dusese să culeagă vreascuri. Tocmai se cățărase într-un copac înalt, să taie niște uscături. Aruncându-și ochii în jos a văzut femeia cum alerga și apoi s-a strecurat în mare grabă într-o peșteră. Părându-i se ciudat, vărul a rămas cu ochii la peșteră. A așteptat, a așteptat, dar femeia n-a mai ieșit. A coborât din copac și tiptil, tiptil, s-a apropiat de peșteră și, printr-o crăpătură s-a uitat înăuntru. S-a speriat așa de rău de ce a văzut, că i s a ridicat părul în cap. În peșteră se afla un scorpion uriaș, lângă care era o piele verde ca veninul. De frică n-a mai apucat să strângă vreascurile pe care le tăiase, a fugit acasă și i-a spus lui văru său tot ce a văzut.
Acesta a luat din nou secera și a început s-o ascută. A doua zi s-a întors și nevasta. A dat banii bărbatului zicându-i:
— Ai grijă ce faci cu banii, nu-i cheltui într-o singură zi. Tot ce mai aveam acolo am vândut, dar n-am adus decât o parte din bani. Ce a mai rămas, am să iau la anul.
Apoi s-a apucat zorită de treabă. Văzând toate acestea, băiatul și a zis:
— Uite ce nevastă bună am! De unde până unde să fie ea Duhul Scorpionului?
Și a pus secera bine. După câtva timp i-a spus lui văru său:
— Vere, poate că n-ai văzut bine atunci.
A mai trecut o bucată de timp. Văru său îi purta mereu de grijă, dar nevastă-sa nu credea nimic:
— Dacă e, așa cum spui tu, Duhul Scorpionului, n-ar mai trăi cu el de atâta timp.
Bărbatu său n-avea chef să se certe cu ea și doar dădea din cap. După puțin timp și-a adus aminte că scorpionul își schimbă pielea la un an o dată.
În anul următor, el a început să se ducă mai des după vreascuri și de câte ori se ducea, dădea târcoale în jurul peșterii, până când, într-o zi, când s-a uitat prin crăpătură, iarăși a dat de scorpionul cel verde și alături de el o altă piele. A rupt-o la fugă spre casă, l-a luat de mână pe văru său și l-a dus la peșteră. Se lăsase întunericul, tot muntele era scufundat în beznă, doar în peșteră licărea o lumină. S-a uitat prin crăpătură și a văzut cum acea lumină erau ochii scorpionului care luceau ca niște bulgări de foc. Pe burta scorpionului crescuse un alt ac, dar nu atât de mare ca cel pe care-l tăiase. A luat un bolovan și a vrut să-l arunce în scorpion, dar în peșteră s-a făcut întuneric și n-a mai văzut nimic.
Când s-a întors acasă, nevasta deja venise și i-a dat iarăși o legătură de bani, veselă și zâmbitoare, mai mieroasă ca oricând. Văzând acestea băiatul a lăsat iarăși secera.
Zilele treceau una după alta. Văru său pândea tot timpul. Într-o zi l-a chemat pe băiat la el acasă să se sfătuiască. A luat-o furcă de fier, au înroșit-o în foc și văru său l-a trimis să omoare scorpionul. Dar văzându-și nevasta dormind, băiatului i s-au muiat mâinile. Tocmai atunci, aceasta s-a trezit și dând cu ochii de furca înroșită în mâinile bărbatului, a sărit în sus, s-a rostogolit o dată și s-a prefăcut în scorpion. Ochii ca doi bulgări de foc au început să strălucească. Băiatului i-a trecut slăbiciunea și s-a repezit la scorpion, vârând furca în el. Atunci scorpionul a zis:
— Mai trebuia să-mi schimb pielea o singură dată și-mi creștea la loc acul cel veninos. Mai aveam numai un an și te omoram.
Și și-a dat duhul.
1. ci – unitate de măsură egală cu 33 cm.
Un mu – a paisprezecea parte dintr-un ha.