Trăia cândva un negustor care tocmai se pregătea de o lungă călătorie. Înainte de a porni, chemă la el pe cele trei fiice ale sale și le spuse:
— Cînd mă voi întoarce, am să aduc fiecăreia câte un dar. Până plec, hotărâți-vă și-mi spuneți ce v-ar place vouă mai mult și mai mult.
— Tată dragă, spuse cea mai mare, rogu-te, adu-mi un lănțișor de perle. Nimic nu-mi place mai mult ca perlele.
— Prea bine, spuse tatăl și apoi o întrebă pe cea de a doua fiică ce ar dori.
— Cel mai frumos șal pe care-l poți cumpăra, zise ea, țesut cu cele mai frumoase culori.
— Dar tu, Frumușica mea cea mică, se adresă mezinei, ție ce să-ți aduc?
Dar cum Frumușica își iubea tatăl mai presus de orice, singura ei grijă era să-l vadă întors acasă.
— Eu nu-mi doresc altceva decât un trandafir roșu căci n-am nici unul în grădină, răspunse ea cu blândețe.
Surorile sale au râs de ea, dar tatăl său a sărutat-o drăgăstos înainte de a pleca.
Negustorul a plecat departe și a lipsit luni în șir. Cînd a pornit spre casă a adus cu el lanțul de perle și șalul cel frumos dar încă nu găsise un trandafir pentru Frumușica lui cea mică și dragă. Mai era cale de o zi până acasă când ajunse la o poartă înaltă, larg deschisă, și uitându-se prin ea, zări o grădină minunată, plină cu flori, în care creșteau mulți trandafiri roșii. Cum poarta era deschisă, negustorul își zise :
— Voi intra și voi cere un trandafir roșu pentru Frumușica.
Așa că intră și se uită în jur dar nu zări pe nimeni. Se mai afla acolo și un palat minunat și toate ușile erau deschise așa că putea zări draperiile bogate și tablourile, dar nimeni nu ieși să-i vorbească. Grădina era plină de pomi, fântâni și flori, dar nu se zărea nici țipenie de om.
„Voi culege o floare, își zise negustorul, și-apoi îmi voi vedea de drum”. Zicând acestea rupse un trandafir. În aceeași clipă, o voce înspăimântătoare spuse:
— Cine îndrăznește să-mi fure trandafirii?
Se-ntoarse și se trezi drept în fața unui enorm monstru cafeniu acoperit în întregime cu mițe de păr lung.
— Vă rog să mă iertați, zise negustorul. Dar n-am văzut pe nimeni prin preajmă. Altfel, mi-aș fi cerut permisiunea să iau o floare. O vreau pentru fiica mea cea mai mică, Frumușica.
— Cel care se atinge de trandafirii mei trebuie să moară !
— Iartă-mă, rogu-te ! zise negustorul. N-o să mai fac. I-aș frânge inima Frumușicii dacă nu m-aș întoarce acasă.
— Poți pleca cu o singură condiție ! zise monstrul.
— O, desigur, îți promit, zise negustorul, căruia i se muiaseră genunchii de frică.
— Trebuie să mi-o aduci pe fiica ta, Frumușica, peste o lună sau, dacă nu, trebuie să te întorci tu aici, zise monstrul.
Bietul negustor a promis că așa va face și-apoi o porni la drum spre casă, cu inima frântă la gândul promisiunii făcute.
Cînd ajunse acasă, fiicele sale îi ieșiră în fugă în întâmpinare.
— Ne-ai adus darurile? întrebară cele mai mari, pe când Frumușica l-a cuprins de gât și nu mai contenea sărutându-l.
— De ce ești așa de trist, tată? întrebă ea.
Negustorul spuse povestea trandafirului și zise:
— Sunt trist căci trebuie să mă întorc acolo la sfârșitul lunii și n-am să-mi mai văd copilele niciodată.
Dar Frumușica spuse :
— Nu, tată scump, viața ta prețuiește mai mult decât a mea. Eu voi fi cea care va merge la monstru, iar dumneata vei rămâne aici.
La început, negustorul nu se învoi dar, după un timp, întrucât celelalte două fete atâta au mai plâns și s-au văicărit c-o să-l piardă și că nu vor mai avea pe nimeni care să aibă grijă de ele, consimți ca Frumușica să plece.
Așa că, în ziua sorocită, biata Frumușica îi sărută pe toți și își luă rămas bun încercând să zâmbească deși inima-i era frântă de durere. Cînd ajunse la poarta cu pricina, o găsi larg deschisă. De cealaltă parte se aflau flori cum nu s-au mai văzut, care-și plecau capetele la intrarea ei de parcă îi urau bun sosit.
Prin ușa deschisă, ea intră în palat și servitorii se închinară în fața ei și o conduseră la o masă impunătoare încărcată cu fel de fel de fructe. Pe farfuria din fata ei se afla un trandafir de un roșu aprins. Se așeză la masă și mâncă fructele, în timp ce în încăpere răsuna cea mai duioasă muzică pe care o auzise vreodată. Când se sătură, fu condusă într-o frumoasă cameră și îmbrăcată în veșminte alese. După aceea, a fost dusă într-o încăpere și mai impunătoare ca prima, unde a fost așezată pe un tron.
— Vai de mine și de mine ! își zise Frumușica. Toate astea sânt bune și frumoase dar mă întreb când va veni monstrul să mă omoare.
Şi monstrul veni, în timp ce ea ședea pe tron, dar îi vorbi blând și se așeză pe covor la picioarele ei și așa se mai uita la ea de galeș cu ochii săi întunecați, de parcă ar fi iubit-o foarte tare. Când bătu ora nouă, el plecă și nu-l mai văzu până în seara următoare. Frumușica își petrecea zilele cum nu se poate mai plăcut. Tot acel frumos palat îi stătea la dispoziție, cu tablouri și muzică, tot felul de lucruri care mai de care mai frumoase. Grădinile și parcurile erau atât de întinse încât descoperea poteci noi în fiecare zi; și mai erau păsări blânde, și câini, și pești, și într-adevăr, tot ce-și poate dori inima omenească.
Şi totuși, cu timpul Frumușica se întrista din ce în ce mai tare.
— Îți dorești ceva, Frumușico? o întrebă monstrul.
Frumușicii îi dădură lacrimile și spuse :
— Aș vrea să-l văd pe iubitul meu tată și pe cele două surori.
Şi monstrul se-ntristă când auzi asta, dar spuse :
— Poți să pleci dacă promiți că te vei întoarce peste o lună.
— O, desigur, zise Frumușica. Mi-ar părea rău să nu te mai revăd, dragul și bunul meu monstru; tu care ești atât de bun cu mine și care mă faci atât de fericită.
Așa că Frumușica merse acasă. Dar surorile, auzind de norocul ce dăduse peste ea și văzând frumoasele daruri aduse de mezină roase de invidie, încercară s-o convingă să stea mai mult decât o învoise monstrul. Şi-ntr-adevăr, îi dădeau atâtea semne de dragoste, iar negustorul era atât de trist când ea pomenea de plecare, încât Frumușica nu găsi suficientă tărie în suflet ca să plece. Şi totuși nu era fericită.
Trecuse o săptămână întreagă peste termenul stabilit când, într-o noapte, ea visă că sărmanul monstru era pe moarte. Aceasta o întristă atât de mult încât dimineața următoare se sculă devreme și, luîndu-și rămas bun de la tatăl și de la surorile sale, se-ntoarse la palat.
Când ajunse acolo, căută monstrul peste tot și în cele din urmă îl găsi, zăcând bolnav pe o canapea, gata-gata să moară. Alergă la el și-l cuprinse de după gât.
— O, dragul, iubitul meu monstru, zise ea, te rog fă-te bine! Iată, m-am întors și nu voi mai pleca niciodată.
— Mă iubești Frumușico? întrebă monstrul.
— Da, zise Frumușica, sigur că da.
— Şi vrei să te căsătorești cu mine?
— Da, zise Frumușica, vreau!
În timp ce vorbea Frumușica, se auzi un zgomot ca de tunet, zidurile castelului se cutremurară, iar monstrul căzu pe spate gata parcă să-și dea sufletul. Apoi, totul se potoli și se auzi o muzică atât de dulce și suavă încât Frumușica își ascunse fața în mâini și lacrimi începură să-i curgă pe obraji. Dar când își ridică privirea, monstrul dispăruse. Îi luase locul un tânăr și chipeș prinț. Frumușica nu fu în stare să scoată o vorbă, atât era de surprinsă.
— Nu mă cunoști, Frumușica mea dragă? întrebă prințul. Sunt chiar monstrul tău cel drag și bun. Te rog să nu mă iubești mai puțin acum când nu mai sânt așa de urât ca înainte. O zână haină m-a transformat în fiară și mi-a spus că voi rămâne așa până când o femeie mă va iubi destul de mult ca să accepte să-mi fie soție în ciuda faptului că sânt un monstru hidos. Tu ai destrămat vraja, Frumușica mea, și-acum sânt prinț din nou.
Puteți fi siguri că pe Frumușica n-a deranjat-o câtuși de puțin schimbarea și în curând ea s-a căsătorit cu prințul. Tatăl ei veni la nuntă, dar cele două fiice ale sale erau bolnave de invidie pe norocul Frumușicii și n-au fost de față. După un timp și cele două surori mai mari s-au căsătorit și atunci bătrânul tată a venit să locuiască cu prințul și Frumușica. Cât era ziua de lungă își ținea nepoții pe genunchi și le spunea povești frumoase. Şi cât timp au trăit au fost foarte fericiți, buni și iubitori.