La marginea orașului Miaci, în apropiere de templul ASOGIN-GIA, se întinde Lunca bătrânului zeu. Acolo, în luncă, chiar lângă drum, se înalță un arbore falnic enoki.
Se zice că, odinioară, prin acele locuri, venea în toiul nopții un bursuc năzdrăvan care nu le dădea pace oamenilor. Se pricepea de minune să ia orice înfățișare, dar se făcuse vestit mai ales prin meșteșugul lui de a întruchipa luna plină.
Se cățăra bursucul în arborele enoki, întindea o labă, și laba se schimba pe loc într-o ramură stufoasă. Dar asta nu era nimic: la capătul ramului strălucea însăși crăiasa nopții! Toți care treceau pe-acolo își ziceau plini de uimire: „Vai, ce frumusețe nemaivăzută!” Iar bursucul se umfla în pene de mândrie.
În nopțile întunecate și ploioase, amăgitoarea lună strălucea și mai vârtos, iar mirarea băieților era cu atât mai mare.
Într-o astfel de noapte, când de pe cerul acoperit de nori nu străbătea nicio rază, bursucul se hotărî, după obicei, să uimească lumea. Văzând ramura stufoasă, la capătul căreia luna sclipea ca argintul, cel dintâi drumeț care se nimeri să treacă pe-acolo șopti cuprins de vrajă:
— O, cât de frumoasă e luna în Lunca bătrânului zeu! Deodată, printr-o spărtură a norilor se ivi luna cea adevărată.
— Mare năzdrăvănie! strigă omul. Acum sunt două Luni… Nu cumva am început să am vedenii?
În aceeași clipă, bursucul băgă și el de seamă cum stau lucrurile. Luna cea închipuită se ascunse la repezeală după trunchiul copacului.
— Ia te uită. Una dintre ele a dispărut! se minună iarăși omul. Și tocmai cea mai frumoasă…
Bursucul, care nu-și mai încăpea în piele de mândrie, făcu iarăși luna să răsară de după copac.
— Ba una, ba două… Să vezi și să nu crezi! Trebuie să fie ceva necurat la mijloc, murmură călătorul. Pe-aici nu e bine să umbli singur la asemenea ceas târziu.
Și o luă la fugă înspăimântat.
Dar iată ce se întâmplă altă dată:
Pândi bursucul o noapte tot atât de întunecoasă, se cațără în copac și întinse laba-creangă la capătul căreia spânzura luna cu strălucirea ei mincinoasă. Apoi așteptă să treacă cineva. Iată că se arătă un drumeț. Văzând luna din copac, acesta își șopti printre dinți:
— Ehei, domnule bursuc, oi fi dumneata un mare păcălici, dar cu mine n-are să-ți meargă. Eu însumi o să te trag pe sfoară.
Călătorul se vede că era un om umblat și auzise nu numai o dată despre isprăvile bursucului.
Bursucul își dădea toată osteneala. Luna lui strălucea ademenitoare, în fel și chip, la capătul ramurii arcuite. Omul privi și spuse îngândurat și cu glas mai tare să-l audă bursucul:
— Hm, și totuși e ceva nefiresc aici. În clipa aceasta luna ar trebui să se afle puțin mai jos.
Bursucul, care trăgea cu urechea, se grăbi să mute luna ceva mai jos.
— Iar nu-i cum trebuie, spuse omul, acum s-a lăsat mult prea jos. De ce oare? Grozav aș vrea să știu…
Ca la poruncă, luna țâșni în sus.
— Mare minunăție! Acum a luat-o într-o parte. Adineauri parcă se afla ceva mai la dreapta.
Bursucul se zăpăcise de tot. Luna zvâcni spre dreapta.
— Nemaipomenit! Acum s-a scurtat ramura. Doar îmi amintesc bine că ieșea mai mult într-o parte.
Bursucul își pierdu capul de-a binelea. Voi să întindă laba-crenguță cât mai departe, dar alunecă și căzu din copac. Rușinat, cu coada între picioare, o luă la fugă înspre luncă, iar călătorul își văzu de drum, râzând cu poftă.