A fost o dată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soția lui în apropierea țărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit și dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara anilor, de abia își mai ținea zilele. Nu mai ieșea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face față valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscățivă de pe țărm, de unde își arunca în apă undița. Prindea doar peștișori mai mici, cu care nu prea reușeau să își astâmpere foamea.
Nevasta lui era o femeie înfumurată, certăreață și mereu nemulțumită. Zi de zi se plângea de viața pe care o duceau și nu contenea să își învinovățească bărbatul pentru neajunsurile lor. Într-o bună zi, pescarul își aruncă undița în apă, nădăjduind să prindă cât mai mult pește. Trecu o bună bucată de vreme de când stătea chircit cu undița-n mână. Deodată însă se petrecu o minune: prinse un peștișor mic, din cale afară de frumos și de strălucitor. Bătrânul nu mai văzuse ceva asemănător: era poleit cu aur.
Peștișorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viață și să-l arunce în apă. Pescarul era un om milostiv, însă îi era teamă de gura spurcată a nevestei, gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruță viața bietei vietăți, hotărându-se s-o lase să se întoarcă în împărăția apelor. Peștișorul, drept răsplată, îi promise pescarului că îi va îndeplini trei dorințe. Însă bătrânelul, trecut prin atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Își spuse doar că l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă n-ar fi cruțat viața micului peștișor auriu.
Când pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevasta îl dojeni aspru. Pentru a o îmbuna, îi povesti întâmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni și de promisiunile peștișorului de aur. Preț de câteva clipe, nevasta bătrânului se arată neîncrezătoare. Își spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea milostiv. Asta trebuie să fi fost pricina pentru care cruțase viața peștișorului. Dar, șireată cum era, se hotărî să pună la încercare promisiunea făcută de peștișor. Porunci bătrânului să se întoarcă îndată pe țărm și să-i ceară peștișorului să îi îndeplinească o dorință.
Pescarul porni înspre mare și, cam șovăielnic, îl strigă pe peștișorul de aur. Acesta nu întârzie să se arate, iar pescarul îi destăinui ce îi ceruse nevasta să îi poruncească. Îi ceru o covată mai mare, în locul celei vechi, ponosite. Peștișorului nu i se păru greu să îi îndeplinească dorința și îi promise pescarului că soția lui va fi mulțumită. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casă. Când ajunse aici, spre uimirea lui, văzu în odaia mică a căsuței o covată mare și frumoasă, cum nu-i fusese dat să vadă vreodată. Nevasta lui însă stătea nerăbdătoare lângă covată, clătinându-și capul în semn de uimire. Acum dădea crezare puterii nemaipomenite a peștișorului, dar nu trecu mult timp că născoci din nou o dorință demnă de lăcomia ei.
Gândindu-se că aceasta covățică nu îi este de ajuns, își trimise din nou bărbatul la malul mării, pentru a cere peștișorului de aur să îi îndeplinească cea de-a doua dorință. De astă dată, femeia voia o casă frumoasă și împodobită, în locul celei dărăpănate. Zbiera cât o ținea gura, fugărindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i tăioase se auziră până departe și pescarul nu avu de ales decât să îl cheme din nou pe peștișorul auriu. Om cinstit, cumpătat și modest, îi era rușine de lăcomia soției sale. Se temea că peștișorul se va supăra dacă îl caută după atât de puțin timp. Poate își va spune că este și el la fel de necinstit și de lacom ca și nevasta lui. Își ascunse rușinea, își lua inima în dinți și-l chemă din nou pe peștișor. Și îi spuse cea de-a doua dorință a femeii sale. Peștișorul îl asigură că dorința îi era ca și îndeplinită – la întoarcere va găsi o casă nouă, încăpătoare, din care nu va lipsi nimic.
Pescarul merse înspre casă, cu capul plecat. Dar iată că în locul bordeiului dărăpănat, se afla o casă mare, nou-nouță. Nevasta lui însă stătea în prag, scrâșnind din dinți de nemulțumire. „Te pomenești că nu îi sunt de ajuns toate bogățiile din lume”, gândi mohorât bătrânul. Și câtă dreptate mai avea!
Căci de îndată ce îl văzu, bătrâna îi porunci moșului să facă din nou cale întoarsă și să se înfățișeze înaintea peștișorului. Urma să i se îndeplinească cea de-a treia dorință: voia un palat. Peștișorul îi îndeplini dorința, deși părea deja sătul și plictisit de lăcomia lor. Când bărbatul se întoarse acasă, nu-i veni să-și creadă ochilor. În locul casei era un palat care se înălța falnic în ținutul acela părăsit ce până nu demult fusese parcă uitat de Dumnezeu.
Nevastă-sa era acum împărăteasă și se așezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Când își văzu bărbatul la poartă, îi zise numai vorbe de ocară, izvorâte din inima ei haină, de piatră. Îl goni de la palat, strigându-i că este un biet muritor, împovărat de ani, și că ar face bine să își caute norocul în altă parte. Îl izgoni ca pe un dușman și îi spuse să ia seama că nu cumva să îndrăznească să mai pună piciorul în palatul ei. Bătrânul pescar părăsi palatul și porni încotro văzu cu ochii, iar pentru drum nu i se dădu nici măcar o bucată de pâine. Paznicii palatului îl înghiontiră și îl batjocoriră. I se interzise să se mai apropie vreodată de palat. Bietul pescar nici nu înțelegea bine ce se petrecea. Căzu pe gânduri, știa că doar peștișorul de aur putea să-i dea vreun sfat. Cobora din nou la țărm și îl chema încă o dată deși cele trei dorințe fură deja îndeplinite. Totuși, peștișorul se arată și acum. Bătrânul îi povesti de necazul care dădu-se peste el, de trufia nevestei sale.
Bătrânul avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peștișorului să năruie palatul și să facă să dispară bogățiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe nevasta lui așteptând în ușa șubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească pacea și împăcarea.
Lăcomia nevestei pescarului îl supără din cale-afară pe peștișor, astfel că se îndură de sufletul necăjit care venise să-și jelească amărăciunea. Hotărî să facă dreptate și să-i îndeplinească această ultimă dorință. Îl îmbună pe bietul pescar și îl trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească și de mulțimea de servitori care forfoteau prin palat să îi facă pe plac stăpânei.
Când bătrânul văzu vechea lor căsuță, cu pereții scorojiți, se simți cu sufletul împăcat. Înăuntru își găsi nevasta, cea veșnic nemulțumită, cum era și mai înainte. Totul era ca la început: viața lor era lipsită de bucurii și de bogății, așa cum fuseseră obișnuiți. Pescarul mai ieșea din când în când la pescuit, dându-și toată silința să prindă cât mai mulți peștișori în cârligul undiței. Duceau o viață grea, plină de griji, dar pescarul știa că era tocmai viața pe care și-o dorise, deși nevasta continua să îl dojenească pe nedrept în fiecare zi.