Se spune că odată, tare de mult, lumea animalelor nu avea un rege. Tigrul era mai blând decât căprioara, mai domol decât boul și mai prost decât porcul. Astfel că era mereu insultat, mușcat, zgâriat, mai ales de către maimuță și vulpe. De aceea, pe blana tigrului, care la început era doar de culoare galbenă, apărură numeroase pete și dungulițe.
Într-o zi, nemaiputând îndura atâta umilință, tigrul se duse la pisică să învețe o meserie. Pe vremea aceea pisica era dascălul tuturor animalelor. De la ea învățase maimuța să zgârie, lupul să sfâșie, câinele să miroasă, bivolul să lingă…
Degeaba o imploră tigrul, pisica nu mai voia să învețe pe nimeni; foștii ei elevi, nu numai că nu o mai salutau, dar nu mai recunoșteau că ea le fusese dascăl. De aceea, pisica refuză rugămintea tigrului.
Foarte amărât, tigrul se întorcea acasă. Trecând pe lângă vizuina șoarecelui, acesta îl întrebă de ce este atât de cătrănit. Tigrul îi povesti printre lacrimi toată durerea și umilința lui. Șoarecelui i se făcu milă de bietul animal. Cum era isteț din fire, se gândi un pic și găsi o cale pentru a-l ajuta pe tigru. Săpă în perete o bortă și îl ascunse acolo pe tigru, pentru a vedea și învăța lecțiile pe care pisica le dădea pisoilor săi. Din ascunzătoarea sa tigrul vedea totul fără a fi însă văzut.
Deoarece pisoii erau încă foarte mici, pisica îi învăța în fiecare zi doar trei lucruri: năvălirea, lovirea cu picioarele dinapoi și forfecarea.
În câteva zile tigrul învăță aceste mișcări și plecă din ascunzătoare. Într-o zi, el se întâlni cu pisica și îi strigă:
— Bună ziua, domnule dascăl!
Și pe loc îi arătă tot ce învățase. Pisica rămase peste măsură de uimită.
— Dar de unde ai învățat tu aceste lucruri?
Atunci tigrul îi povesti cum fusese ajutat de șoarece. Văzând atâta silință la tigru, pisica îi spuse:
— Păcat! știi prea puțin. Dacă tu ai învăța totul, ai putea deveni regele animalelor.
Tigrul făcu o plecăciune adâncă în fața pisicii și o rugă din nou să-l învețe și pe el tot ce știe. În sfârșit, pisica se înduplecă.
Ea îl învăță pe tigru cum să miroasă, să sfâșie, să lingă. Dar el nu era un animal prea răbdător. Curând începu să se plictisească. De lins și zgâriat învăță numai pe trei sferturi, iar de mirosit și sfâșiat numai un sfert. În schimb, învăță foarte bine cum să-și zbârlească părul, cum să-și holbeze ochii, astfel încât orice animal care-l vedea să înlemnească de frică. Tigrul văzu că aceasta este cea mai de preț însușire pe care o învățase. Astfel deveni el discipolul pisicii. Oriunde mergea, o purta pe spatele său cu mare cinste. Într-o zi, îi văzu și șoarecele. Vorbăreț fiind, nu se putu stăpâni și spuse batjocoritor:
— Dascălul tigru, discipolul pisicii! Cel mare este condus de cel mic.
Deși tigrul învățase toată măiestria sa de la pisică, auzind spusele șoarecelui, sufletul său se întunecă de mânie.
Într-o zi, pe când mergea spre munte cu pisica în spinare, el o trânti jos și năvăli asupra ei, încercând s-o omoare. Deși rănită, pisica reuși să se cațere într-un copac. Astfel scăpă cu viață, deoarece acest lucru nu-l învățase pe elevul său. Tigrul, lipit de o stâncă, strigă furios:
— Pisica moartă să fie aruncată în copac!
Mânioasă foc, pisica strigă la rândul său:
— Tigrul mort să fie lipit de perete!
Șoarecele, aflând că între tigru și pisică nu mai sunt relații de prietenie, fugi de la munte. De atunci, el iese după hrană numai noaptea, pentru a nu fi prins de pisică. Dar nici așa nu scapă: când îl prinde, pisica îl mănâncă.
De atunci, tigrul a rămas rege în pădure peste celelalte animale. Și tot de atunci a apărut dușmănia de moarte între șoarece, pisică și tigru.
Oamenii, la rândul lor, respectă și ei neînțelegerea acestor animale: când găsesc o pisică moartă, ei o aruncă într-un copac, iar când vânează câte un tigru, mai întâi îl lipesc de perete și apoi îl jupoaie.
Iar tigrul cel grăbit nu a învățat nici până în ziua de azi să se cațere într-un copac.
repovestită de Li-Yu-Giu
Povești nemuritoare nr. 28, Editura Ion Creangă, București, 1996