A fost odată un rege care avea un fiu. Fiul era încă băieţandru, dar era frumos şi la chip, şi la suflet. Tatăl său, regele, nu era nici arătos, nici bun la suflet, era chinuit tot timpul de lăcomie şi făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a scoate din orice cât mai multe foloase pentru sine.
Într-o zi regele a întâlnit un bătrân cu samuri, jderi, biberi şi vulpi.
— Stai, moşule! îi porunci regele. De unde eşti?
— De loc sunt din satul cutare, dar acum sunt slugă la Leşcii, duhul pădurii.
— Cum prindeți voi animalele?
— Leşcii pune capcane, iar animalele proaste cad în ele.
— Ascultă, moşule! Am să te cinstesc cu vin şi-am să-ți dau şi bani dacă-mi arăți locurile unde puneți capcanele.
Bătrânul n-a rezistat ispitei şi i-a destăinuit care sunt acele locuri. Regele a poruncit să fie prins Leşcii şi să fie ferecat într-un turn de fier din grădina palatului, iar în pădurile acestuia şi-a pus propriile capcane.
Leşcii stătea ferecat în turn şi privea pe un gemuleţ. Fiul regelui a ieşit cu dădacele să se plimbe prin grădină. S-a apropiat de turnul de fier, iar Leşcii i-a strigat dinăuntru:
— Fiule de rege! Dă-mi drumul de aici, că am să-ți fiu şi eu de folos cândva!
— Cum să-ți dau drumul, dacă eşti încuiat?
— Du-te la mama ta şi spune-i să te caute în cap, că ai un păduche. Îți pui capul la ea în poală şi, când o să înceapă să te caute de păduchi, pândeşte o clipă de nebăgare de seamă din partea ei, șterpeleşte-i cheia din buzunar şi vino să mă descui!
Prințul a făcut întocmai: a şterpelit cheia din buzunarul mamei sale, a ieşit în grădină, şi-a încordat arcul, a slobozit o săgeată departe-departe şi le-a poruncit dădacelor s-o caute şi să i-o aducă. Dădacele au luat-o la goană după săgeată, iar prințul a descuiat turnul de fier şi l-a slobozit pe Leşcii.
Duhul pădurilor a plecat să strice capcanele regelui. Văzând regele că nu se mai prind animalele, s-a supărat pe regină şi a început să strige:
— De ce ai dat cheia de la lacătul din turn ca să fie eliberat Leşcii?
Regele şi-a chemat curtenii, generalii şi senatorii şi le-a cerut s-o condamne pe regină la moarte sau la exil.
Nu i-a căzut bine prințului că mama sa a fost învinuită din cauza lui. S-a dus la rege şi i-a mărturisit totul, aşa cum se întâmplase. S-a mâhnit regele. Ce era de făcut? Să-l condamne la moarte nu se cădea: era doar fiul lui. Curtenii, generalii şi senatorii au hotărât să fie lăsat să plece unde o vedea cu ochii. I-au dat o traistă şi o slugă şi l-au izgonit de la palat.
A ieşit prințul împreună cu sluga sa în câmp deschis. Au mers ei cale lungă, până au dat de o fîntînă. Prințul îi spuse slugii:
— Du-te după apă!
— Nu mă duc! i-a răspuns sluga.
Au plecat mai departe. Au mers căt au mers şi au ajuns la o altă fântână.
— Du-te şi adu apă! îi porunci prințul slugii sale. Mi-e sete!
— Nu mă duc! i-a răspuns sluga.
Au pomit iarăşi la drum şi au dat de a treia fântână. Sluga n-a vrut nici de această dată să-i aducă apă prințului. Atunci s-a dus el singur. A coborât în fântână, iar sluga a trântit capacul peste el şi i-a spus:
— Nu te las să ieşi de acolo decât dacă ai să recunoşti că primul sunt eu, iar tu sluga mea!
Prințul n-a avut încotro, s-a învoit şi i-a dat în scris cu propriul sânge că aşa va face. Apoi şi-au schimbat straiele şi au pornit mai departe.
Au ajuns într-o altă împărăție şi s-au dus la palat, la țar: sluga înainte, iar prințul după el. Țarul l-a primit pe cel dintâi ca pe un oaspete de vază, l-a aşezat cu el la masă, şi a început sluga să huzurească fără nicio grijă în palat. Îi spuse sluga țarului:
— Înălţimea Ta, dă-i ceva de lucru şi slugii mele! Trimite-l măcar la bucătărie.
Zis şi făcut! Prințul a fost dus la bucătărie şi pus să care lemne şi să frece oalele. N-a trecut multă vreme şi prințul a învătat să gătească mai bine decât bucătarii ţarului. Țarul a aflat de acest lucru, l-a îndrăgit şi a început să-i dăruiască aur. Bucătarilor nu le-a convenit şi au început să-i caute nod în papură ca să scape de el.
Într-o zi, prințul a făcut o plăcintă şi a pus-o la cuptor, iar bucătarii au presărat otravă peste ea. S-a aşezat ţarul la masă şi abia a pus mâna pe cuţit ca să taie plăcinta, că a dat buzna în sală un bucătar şi a strigat:
— Înălţimea Ta! Nu mânca! Bucătarul cel nou a pus otravă în plăcintă!
Apoi a spus câte şi mai câte despre el, toate neadevărate.
Țarul a tăiat o bucată de plăcintă şi i-a aruncat-o câinelui său.
Acesta, cum a înşfăcat-o, a şi murit. L-a chemat pe prinț şi a început să se răstească la el cu glas amenințător
— Cum ai îndrăznit să-mi pui otravă în plăcintă? Am să-i poruncesc călăului să te dea unei morți năprasnice!
— Nu am cunoştință de asta, Măria Ta ! se dezvinovăți prințul. Se vede treaba că mă pizmuiesc bucătarii pentru că te porți frumos cu mine şi au făcut-o înadins, ca să plătesc pentru o vină care nu-i a mea.
Țarul l-a iertat şi a poruncit să fie trimis la grajduri să se îngrijească de cai.
Într-o zi, când prințul ducea caii la adăpat, i-a ieşit în cale duhul pădurilor.
— Bună vreme, fiu de rege! Vino la mine în ospeție!
— Mă tem să nu pierd caii…
— Nu te teme! Hai să mergem!
Prințul a primit şi, pe dată, a apărut ca din pământ casa lui Leşcii. Acesta avea trei fete. O întreabă el pe cea mare:
— Ce-i poți dărui fiului de rege pentru că m-a scos din turnul de fier?
Fata îi răspunse:
— Am să-i dau fața de masă fermecată.
A ieşit prințul din casă cu darul şi a văzut că erau laolaltă toți caii. A desfăcut fața de masă şi pe ea au apărut toate bunătățile pe care şi le dorea: şi mâncare, şi băutură.
A doua zi, când prințul ducea caii la adăpat, i-a ieşit iarăşi în cale duhul pădurilor şi l-a chemat la el în ospeție. Când au intrat în izbă, a întrebat-o pe fata cea mijlocie:
– Tu ce-i poți da fiului de rege?
— Am să-i dăruiesc o oglinjoară. Va vedea în ea tot ce va voi!
A treia zi, Leşcii l-a dus din nou acasă la el şi a întrebat-o pe fata cea mică:
— Iar tu? Ce-i meneşti fiului de rege?
— Îi dăruiesc un fluieraş. Cum îl va duce la gură, pe dată vor apărea muzicanții şi cântăreții.
A început să trăiască prințul în huzur şi veselie: mânca şi bea tot ce-i dorea inima, ştia totul şi vedea totul, iar muzica îi cânta toată ziua. Un trai şi-o viață! Îar caii erau o minunăție: şi sătui, şi odihniți, şi iuți de picior.
A început țarul să se laude fiicei sale preferate că i-a trimis Dumnezeu un grăjdar pe cinste. Dar frumoasa prințesă îl băgase şi ea în seamă pe grăjdar. Cum era să nu-i sară în ochi frumoasei fete bunul viteaz? I-a încolțit dorinţa să afle cum de sunt caii, sub îngrijirea noului grăjdar, mai iuti şi mai odihniti decât au fost la toți ceilalți.
— Ia să mă duc eu la el să văd cum o duce, sărmanul!
Se ştie bine că ceea ce-şi pune femeia în cap, aceea şi face! A pândit momentul când prințul şi-a dus caii la adăpost, a intrat în odaia lui şi, când s-a uitat în oglinjoară, şi-a închipuit care-i secretul. Fără să stea pe gânduri, a luat fața de masă, oglinjoara şi fluieraşul şi le-a dus cu sine.
În această vreme, ţarului i s-a întâmplat un mare necaz: i-a fost călcată împărăția de o dihanie cu şapte capete şi a cerut să i-o dea pe flică-sa de nevastă.
— Dacă nu mi-o dă de bunăvoie, o iau cu de-a sila! zise dihania şi îşi împânzi oştile în jurul palatului, multe câtă frunză şi iarbă.
Nu i-a plăcut acest lucru țarului. A strâns oaste de prin toată împărăția şi a chemat toți cnejii şi toți vitejii, zicându-le că aceluia care va răpune înspăimântătoarea dihanie îi va da jumătate de împărăţie şi fata de soţie.
S-au gătit cnejii şi vitejii de război şi au plecat să se lupte, să înfrunte dihania cu şapte capete. Împreunâ cu oastea ţarului a plecat şi sluga ce se dădea drept prinţ. A încălecat şi grăjdarul pe un cal sur şi a plecat şi el în urma celorlalți. Cum mergea el aşa, îi iese în întâmpinare Leşcii.
— Încotro te-ai pornit, fiu de rege?
— La luptă.
— Cu mârțoaga asta n-ai să ajungi prea departe. Şi mai eşti şi grăjdar! Hai la mine acasă!
Duhul l-a adus acasă, i-a turnat un pahar de votcă, iar prinţul l-a băut.
— Cum e? îl întrebă Leşcii. Simţi cum ţi s-a mărit puterea?
— Şi încă cum! Dacă aş avea un drug de fier de vreo cincizeci de puduri, l-aş arunca în sus, l-aş lăsa să-mi cadă în cap şi nici n-aş simți.
Leşcii i-a mai dat un pahar.
— Dar acum? Te simți mai în putere?
— Dacă aş avea un drug de fier de o sută de puduri, l-aş arunca în sus şi nici n-aş băga de seamă dacă mi-ar cădea în cap.
I-a mai turnat un pahar.
— Cum e acum puterea ta?
— Dacă s-ar înălţa un stâlp până la cer, aş putea să-l apuc şi să întorc lumea!
Leşcii i-a dat o băutură dintr-un alt butoi şi puterea prinţului a mai scăzut, cam cu a şaptea parte. L-a scos apoi în pridvor, a scos un chiot haiducesc şi, ca din pământ, s-a ivit un cal negru ca pana corbului, care alerga spre ei făcând pământul să-i tremure sub copite şi scoțând flăcări pe nări şi fum pe urechi. A ajuns la pridvor şi s-a aşezat în genunchi.
— Iată şi calul tău!
I-a mai dat un buzdugan pentru luptă şi o cravaşă de mătase. A ajuns prințul în faţa oştirii duşmane pe calul său negru. S-a uitat şi şi-a zărit sluga tremurând de frică sus, într-un mesteacăn.
Prințul şi-a altoit calul de vreo două ori cu cravaşa de mătase şi s-a avântat asupra oştirii duşmane. A tăiat multe capete şi pe mulţi luptători i-a călcat în copitele calului. Apoi a retezat toate cele şapte capete ale dihaniei.
Prințesa a văzut totul. Nu s-a putut stăpâni să nu se uite în oglinjoara fermecată, să vadă pe mâna cui va ajunge. A ieşit cu grabă înaintea învingătorului şi l-a întrebat:
— Cum să-ti mulțumesc?
— Sărută-mă, frumoasă fată!
Prințesa nu s-a ruşinat: l-a strâns la piept şi l-a sărutat atât de tare, încat a auzit toată oştirea.
Prinţul a dat bice calului şi s-a făcut nevăzut. S-a întors la palat şi s-a băgat într-un colţişor, ca şi cum nici n-ar fi fost la luptă. Iar sluga se lăuda la toţi:
— Eu am fost cel care i-a venit de hac hidoşeniei cu şapte capete!
Ţarul l-a întâmpinat cu mare cinste, i-a spus că îi va da fata de soție şi a pornit un mare banchet în cinstea lui.
Numai că prinţesa nu era proastă. I-a spus tatălui că îi vuieşte capul de durere. Logodnicul numit de ţar nu ştia ce să facă, pe unde să scoată cămaşa.
— Tătucă! îi zise el ţarului. Dă-mi o corabie să plec după leacuri pentru logodnica mea. Şi porunceşte să vină şi grăjdarul cu mine. M-am legat atât de tare de el!
Țarul s-a învoit, i-a dat o corabie şi pe grăjdar. Sluga a plecat cu corabia. După o bucată de vreme de mers pe mare, sluga a poruncit să fie făcut un sac mare în care prințul să fie băgat şi aruncat în valuri.
Prințesa, uitându-se în oglinjoara fermecată, a văzut necaz mare. S-a urcat într-o caretă şi s-a grăbit spre tărmul mării. Acolo aştepta deja Leşcii, stând jos şi împletind un năvod.
— Om bun! îi zise prințesa. Ajută-mă să trec de un mare necaz! Sluga cea rea l-a înecat pe prinț!
— Cu mare plăcere, frumoasă fată. Uite, şi năvodul e gata! Pune-ți mâna albă pe el!
Prințesa a aruncat năvodul în marea cea adâncă, l-a scos pe prinț din apă şi l-a luat cu sine, iar acasă i-a povestit totul de-a fir-a-păr țarului.
Pe dată s-a întins nuntă mare. Țarul avea din belşug şi mied, şi vin.
Sluga a cumpărat tot felul de leacuri şi s-a întors la palat. De cum a intrat, străjile au şi pus mâna pe el. A căzut în genunchi şi a început să-şi ceară iertare, dar era prea târziu. Cât ai clipi din ochi, l-au şi împuşcat, chiar în fața porții.
Nunta prințului a fost plină de veselie. Toate cârciumile şi birturile din întreaga împărăție au stat deschise şi oamenii de rând au băut fără plată o săptămână încheiată. Şi eu pe acolo m-am nimerit, vin şi mied am sorbit, pe mustăți se prelingea, dar în gură n-ajungea.