A fost odată ca niciodată. Au fost odată şapte fraţi, şapte Simeoni – frăţiori, şapte muncitori.
Într-o zi, au ieşit câteşişapte pe ogor, la arat, la semănat. Tocmai la vremea aceea, trecea pe acolo împăratul însoţit de sfetnici şi, aruncând el o privire asupra câmpului şi văzându-i pe cei şapte muncitori, se minună:
– Ce-o mai fi şi asta? zise. Pe un singur ogor, şapte plugari de aceeaşi înălţime şi semănând leit. Să aflaţi de îndată cine sunt muncitorii aceştia. Slujitorii împărăteşti au dat fuga şi i-au adus în faţa împăratului pe cei şapte Simeoni-frăţiori, şapte muncitori.
– Ei, şi-acum, făcu împăratul, să-mi spuneţi: cine sunteţi şi ce ştiţi să faceţi?
Iar voinicii i-au răspuns:
– Suntem şapte fraţi, şapte Simeoni-frăţiori, şapte muncitori: Arăm ogorul părintesc, ogorul strămoşesc şi pe deasupra fiecare din noi cunoaşte o meserie.
– Ei, întrebă împăratul, cine şi ce meserie cunoaşte?
Cel mai mare zise:
– Eu pot să făuresc din fier — un stâlp înalt până în cer.
Cel de-al doilea zise:
– Eu pot să mă urc pe stâlpul acela, departe, în jur să privesc şi tot ce se-ntâmplă să urmăresc.
– Eu, zise cel de-al treilea, sunt Simeon-corăbierul. Cioc-poc — corabie meşteresc, peste mări pornesc, ba şi sub apă plutesc.
– Eu, zise al patrulea, sunt Simeon-arcaşul. Cu arcul dobor — musca din zbor.
– Eu, al cincilea zise, sunt Simeon-astrologul. Stelele ştiu număra şi nu-mi scapă nici una.
– Eu, al şaselea zise, sunt Simeon-plugarul. Într-o singură zi, de-arat-am arat, de semănat-am semănat şi grâul l-am adunat.
– Dar tu cine eşti? îl întrebă împăratul pe cel mai mic dintre Simeoni.
– Eu, mărite împărat şi părinte, cânt şi joc, din fluier îi zic cu foc.
Atunci, unul dintre sfetnici sări cu gura: „Oh, mărite împărat şi părinte! De muncitori avem nevoie. Dar pe ăsta, ce ştie doar cânta şi juca, porunceşte a-l alunga. Că el de pomană pâinea ne-o va mânca, cvasul * ni-l va bea”.
– Că bine zici, încuviinţă împăratul.
Dar cel mai mic dintre Simeoni făcu o plecăciune în faţa împăratului şi zise:
– Îngăduie, mărite împărat şi părinte, să-mi arăt meşteşugul: să cânt, să joc, din fluier să-i zic cu foc.
– Bine, fie, zise împăratul, cântă-ne ceva, înainte de-a pleca, şi-apoi, şterge-o din împărătia mea.
Şi, pe dată, cel mai mic dintre Simeoni luă un fluier din coajă de mesteacăn şi începu să-i zică un cântec rusesc, un cântec de joc. Şi toată mulţimea să joace porni, sprintene picioare în horă îşi roti! Juca şi împăratul, jucau şi boierii, jucau şi străjile. Până şi caii se-avântară la joc. În grajduri, vacile băteau tactul pe loc. Cocoşii, găinile jucau laolaltă, cu foc.
Dar cel mai tare şi mai tare dintre toţi juca sfetnicul împărătesc. Curgea sudoarea de pe el şiroaie şi barba i se-nvolbura şi lacrimi faţa că-i uda.
Şi-atunci împăratul se răsti:
– Isprăveşte cu cântatul! Nu mai pot să joc, n-am putere deloc.
Iar cel mai mic dintre Simeoni zise:
– Odihniti-vă, oameni buni, numai tu, sfetnicule, pentru limba-ți ascuțită şi privirea-ți otrăvită, stai şi mai joacă oleacă.
Şi aşa, toti ceilalti se liniştiră — doar sfetnicul cu pricina juca mai departe. Şi atât a tot jucat, până când jos a picat. Stătea pe pământ culcat, ca peştele pe uscat. Abia atunci cel mai mic dintre Simeoni îşi puse fluierul deoparte.
– Ăsta, zise el, îmi e meşteşugul.
Împăratul râse, însă sfetnicul cel rău jură să se răzbune. Dar împăratul porunci pe loc:
– Ei, cel mai mare dintre Simeoni, arată-ti şi tu meşteşugul.
Cel mai mare dintre Simeoni luă un ciocan de cinsprezece puduri şi-ndată făuri din fier un stâlp înalt până la cer.
Cel de-al doilea Simeon în vârful stâlpului se sui şi prinse în jur a privi.
Împăratul îi strigă de jos:
– Haide, spune, ce vezi?
Iar al doilea Simeon răspunse:
– Văd pe mare corăbii plutind, văd pe ogoare grâul unduind.
– Şi mai ce?
– Văd, pe Marea-Okean, pe insula Buian, într-un palat de aur, pe Preafrumoasa Elena — la fereastră şezând, covor de mătasă ţesând.
– Şi cum ti se pare? mai întrebă împăratul.
– E-atât de frumoasă, cum n-ai putea nici în poveste să povesteşti şi nici cu pana să zugrăveşti. În cosita ei străluce luna, iar fiecare fir de păr-e-mpodobit cu un mărgăritar.
Și-atunci împăratul hotărî s-o ia de sotie pe Preafrumoasa Elena. Şi începu să-şi pregătească pețitorii să meargă la ea. Dar sfetnicul cel rău îl tot sfătuia:
– Mărite împărat şi părinte, trimite-i după Preafrumoasa Elena pe cei şapte Simeoni, de vreme ce sunt meşteri atât de iscusiți. Iar de n-or aduce-o pe preafrumoasa Ţarevnă, porunceşte, măria ta, pe toti să-i tortureze capetele să le reteze.
– Bine, fie, o să-i trimit! zise împăratul.
Şi le porunci celor şapte Simeoni să i-o aducă pe Preafrumoasa Elena.
– Că de nu, capul voi reteza, chiar cu mâna mea! le mai spuse el.
Şi ce erau să facă? Simeon-corăbierul luă un topor ascutit şi cioc-poc! meşteri o corabie, cu cele de trebuintă o înzestră, scripeți, funii şi pânze îi atârnă, şi-apoi să plutească pe apă o lăsă. Fură încărcate pe corabie bunuri, mărfuri fel de fel, însă şi daruri de mare preţ. Împăratul îi porunci sfetnicului celui rău pe fraţi să-i însoțească şi pas cu pas să-i urmărească. Sfetnicul se făcu alb ca varul la obraz, dar n-avu încotro. Când sapi groapa altuia te trezeşti singur în ea.
Şi iată-i urcaţi pe corabie — pânzele se umflară, valurile se-nvolburară — şi vasul porni spre Marea-Okean, spre insula Buian.
Dacă au mers mult, ori puţin, cine mai ştie? Ştim doar că au ajuns în împărăţia străină pe care o căutau.
Veniră la Preafrumoasa Elena, îi aduseră darurile de mare preţ şi începură s-o peţească pentru împărat.
Preafrumoasa Elena darurile le luă şi-ndelung le cercetă. Iar sfetnicul cel rău îi tot şoptea la ureche:
– Nu te duce, Preafrumoasă Elena: împăratul e bătrân şi urât! În împărăţia lui urlă lupii şi, la tot pasul, te-ntâlneşti cu urşii.
Preafrumoasa Elena s-a mâniat — pe peţitori i-a alungat.
– Şi-acum, frăţiorilor, zise cel mai mic dintre Simeoni, voi pe corabie urcaţi, pânzele le ridicaţi, de drum lung vă pregătiţi şi de pâine vă-ngrijiţi, că eu trebuie să fac ce-oi face şi s-o aduc pe Ţarevnă.
Pe dată, Simeon-plugarul, într-un singur ceas nisipul de pe ţărm îl ară, secară semănă, recolta o adună şi coapse pâine să le ajungă pentru tot drumul. Când corabia era gata de plecare începură să-l aştepte pe cel mai mic dintre Simeoni.
În vremea asta, cel mai mic dintre Simeoni se duse la palat. Acolo, Preafrumoasa Elena la fereastră şedea, covor de mătasă ţesea. Cel mai mic dintre Simeoni se aşeză pe o bancă, chiar sub fereastră şi-ncepu astfel să vorbeasa:
– E frumos aici la voi, pe Marea-Okean, pe insula Buian, dar în Rusia-mumă e de o sută de ori mai bine! Acolo verzi sunt pajiştile, ablastre-râurile. La noi câmpiile-s nesfârşite, în zăvoaie — mesteceni albesc, iar în lunci flori albastre-nfloresc. La noi zori cu zori se-ntâlnesc, iar luna din cer — stelele priveghează. La noi roua e dulce ca mierea, parfumată, iar râurile ca argintul lucesc. Când dimineaţa iese-n lunca verde vreun păstor şi când din fluier prinde a cânta cu dor, chiar de nu vrei să-l însoţeşti — în urma lui porneşti…
Şi, tot atunci, cel mai mic dintre Simeoni prinse şi el să cânte din fluierul său. Preafrumoasa Elena iese pe pragul de aur. Simeon cântă înainte, merge prin grădină şi Preafrumoasa Elena după el se ţine. Simeon din grădină iese — şi ea din grădină iese. Simeon o ia prin luncă — o ia şi dânsa prin luncă. Simeon pe ţărm cu nisip ajunge — şi ea pe ţărm cu nisip ajunge. Simeon pe corabie s-a suit — şi ea pe corabie a venit.
Fraţii la repezeală podeţul l-au ridicat, corabia-au înturnat şi pe marea albastră au plecat.
Simeon încetă să mai cânte din fluier. Şi-abia atunci Preafrumoasa Elena se dezmetici şi în jur privi: cât vedea cu ochii — doar Marea-Okean şi foarte departe — insula Buian. Preafrumoasa Elena se prăbuşi pe podeaua de pin, sui în ceruri — steluţă albastră — şi-ntre multe alte stele, se pierdu. Dar Simeon-astrologul, în goana mare alergă, stelele de pe boltă le numără şi… găsi steaua cea nouă. Îndată, veni alergând Simeon-arcaşul, el steaua ţinti, săgeată de aur slobozi. Şi steaua se rostogoli, pe podeaua de pin căzu şi în Preafrumoasa Elena se prefăcu.
Iar cel mai mic dintre Simeoni i-a spus:
– Să nu fugi de noi, Țarevnă., că oriunde te-ai ascunde noi te vom afla. Dar dacă ţi-e tare greu să vii cu noi, o să te ducem înapoi, n-o să ne pese că împăratul capetele are să ne reteze.
Preafrumoasei Elena i se făcu milă de cel mai mic dintre Simeoni:
– N-am să îngădui, Simeon-cântăreţule, să se reteze capul din pricina mea. Mai bine mă duc la bătrânul împărat.
Şi iată că au plutit o zi, şi-au mai plutit încă o zi. Cel mai mic dintre Simeoni — un pas nu se depărta de ea, iar Preafrumoasa Elena ochii de la el nu-şi putea lua.
Iar sfetnicul cel rău pândeşte şi-o faptă cumplită ticluieşte.
Şi iată-i, sunt aproape de casă, se şi vede ţărmul. Sfetnicul cel rău îi chemă pe punte pe toţi fraţii şi le dădu o oală cu vin dulce:
– Să bem, fraţilor, pentru meleagurile noastre dragi!
Fraţii, îndată ce băură vinul cel dulce, se culcară pe punte, care pe unde apucă şi se cufundară într-un somn adânc, foarte adânc. Acum nu-i mai putea trezi nici tunet, nici furtună, nici lacrimă de mumă. Vinul acela fusese amestecat cu ierburi adormitoare.
Numai Preafrumoasa Elena şi cel mai mic dintre Simeoni nu gustaseră din vin.
Şi iată-i ajunşi pe meleagurile de baştină. Fraţii mai mari dormeau somn adânc şi-ndelungat. Cel mai mic dintre Simeoni o gătea şi o pregătea pe Preafrumoasa Elena, să meargă la împărat. Plâng amîndoi, în hohote jelesc, să se despartă — nu doresc. Dar n-au încotro! Cuvântul nedat e bun de-mbărbătat, dar cuvântul dat — trebuie respectat.
În vremea asta sfetnicul cel rău dădu fuga la împărat şi-i căzu la picioare:
– Mărite împărat şi părinte, cel mai mic dintre Simeoni ţi-a pus gând rău, vrea să te omoare, s-o ia el pe Țarevnă. Porunceşte să fie pus la cazne.
De cum s-au înfăţişat împăratului, acesta a primit-o cu toate onorurile pe Ţarevnă şi a condus-o în palat, iar pe Simeon — poruncă să-l bage la temniţă a dat.
Cel mai mic dintre Simeoni striga cât îl ţinea gura:
– Frăţiorii mei, frăţiorilor, hei, cei şase Simeoni, ajutaţi-l pe cel mai mic dintre ei!
Dar fraţii dormeau somn adânc, foarte adânc.
Cel mai mic dintre Simeoni în temniţă fu aruncat, cu lanţuri grele de fier legat.
Dis-de-dimineaţă, în zorii zilei, pe cei mai mic dintre Simeoni îl duseră la cumplitele cazne. Ţarevna plângea, lacrimi cât mărgăritarul vărsa. Sfetnicul cel rău surâdea.
Cel mai mic dintre Simeoni zise:
– Împărate nemilostiv, îndeplineşte-mi, după cum e datina cea veche, ultima dorinţă dinaintea îngăduie-mi să mai cânt pentru ultima oară din fluier.
Sfetnicul cel rău o ţinea tot într-un strigăt:
– Nu-l lăsa, mărite împărat şi părinte, nu-l lăsa!
Dar împăratul zise:
– Nu pot nesocoti datina strămoşească. Haide, cântă, Simeoane, dar mai repejor, că, de când aşteaptă călăii or fi ostenit, paloşele ascuţite li s-or fi tocit.
Şi unde a început să cânte din fluierul său cel mai mic dintre Simeoni! Peste munţi şi vâlcele fluieru-i se-auzea.
Şi fraţil cei mari l-au auzit, din somn s-au trezit, s-au dezmeticit, şi-au zis:
– Se vede că cel mai mic dintre noi a dat de belea!
Şi au venit tot într-o fugă cu toţii, la palatul împărătesc. De-abia puseră mâna călăii pe paloşele lor ascuţite, vrând să-i reteze capul lui Simeon, că, pe neaşteptate veniră fraţii lui cei mai mari.
Ei, pe bătrânul împărat, cu puterea lor cumplită l-au împresurat:
– Eliberează-l de îndată pe mezinul nostru şi dă-i-o şi pe Preafrumoasa Elena!
Împăratul s-a speriat şi a zis:
– Luaţi-vă, frăţiorilor, mezinul şi, drept adaos, luaţi-o şi pe Ţarevnă că, oricum, mie nu-mi este pe plac. Luaţi-o de-aici cât mai degrabă.
Ehei, şi s-a făcut un ospăţ de pomină. De băut — s-a băut, de mâncat — s-a mâncat, dar şi de cântat — s-a cântat.
Într-un târziu, cel mai mic dintre Simeoni şi-a luat fluierul şi i-a zis una de joc.
Juca şi împăratul, juca şi Ţarevna, jucau şi boierii, jucau şi jupâniţele.
Până şi caii se-avântară la joc. În grajduri, vacile băteau tactul pe loc. Cocoşii, găinile jucau laolaltă, cu foc.
Dar cel mai tare şi mai tare dintre toţi juca sfetnicul împărătesc. Şi-atât de mult a tot jucat, că a căzut şi duhul şi-a dat.
După ce-au jucat la nuntă, fiecare din ei s-a apucat de lucru: Simeon-plugarul, grâul semăna; Simeon-corăbierul, pe mare plutea; Simeon-astrologul, stelele număra; Simeon-arcaşul, Rusia o apăra… Că în Rusia, este destul de lucru pentru toţi.
Iar cel mai mic dintre Simeoni, cântece cânta, din fluier zicea, inimile-nveselea, pe toţi să lucreze îi ajuta.
* Cvas – băutură răcoritoare cu gust acrişor, preparată prin fermentare din fructe, pîine şi malţ (n. t.).