A fost odată un câinie atât de inteligent, încât înțelegea până și vorbele omului. Pentru stăpânul lui câinele acesta era – lesne de înțeles – cea mai neprețuită comoară.
Dar câinele nu înțelegea numai vorbele oamenilor, ci le ghicea chiar și intențiile.
Dar, ca orice ființă, câinele avea și un cusur. Era tare pretențios când era vorba de găsirea unui loc potrivit pentru ceea ce câinii obișnuiesc să facă la un gard sau la un pom.
Până la urmă, cel mai mult îi plăcu lui chiar fântâna din fața reședinței stăpânului. Era atât de încântat, încât ori de câte ori trecea pe lângă fântână, nu lăsa să-i scape ocazia. Bineînțeles, avea grijă să nu-l vadă nimeni.
Într-o zi însă îl văzu un vecin. Acesta chibzui și hotărî că trebuie neapărat să-i spună stăpânului nelegiuirea pe care o săvârșise câinele.
Dar câinele i-a înțeles numaidecât intenția și nu l-a lăsat să intre în curte. Cum se apropia vecinul de poartă, cum îl mușca.
Iar, vecinul, trebuie să spunem, era, din firea lui, foarte fricos, că cel mai tare se temea de câini.
Așa că, după vreo trei-patru încercări, văzând că nu poate intra, renunță și se întoarse acasă.
Iar stăpânul, necunoscând niciodată această batjocură, a continuat să-l iubească din toată inima pe înțeleptul său câine, – câte zile a avut acesta.
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18, Editura Ion Creangă, București, 1975