În apropierea pădurilor de pe Muntele Țin trăia odată un fecior mândru, pe nume Iang U, cu bătrâna lui mamă. Iang U se născuse pe malul Fluviului Galben. Într-un an, apele fluviului s-au revărsat, pustiind totul; atunci mama și-a luat băiatul și ce a mai putut salva de furia apei și au plecat în căutarea unui loc liniștit. Așa au ajuns ei aici, pe Muntele Țin. De mic copil, Iang U o ajuta pe mama sa; ba strângea vreascuri din pădure, ba prindea pește din râu. În fiecare zi se ducea în pădure, dar niciodată n-a străbătut-o până la capăt.
Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele copacilor se împodobiseră cu toate culorile, de la galbenul aurului până la roșul curmalelor, Iang U merse în pădure, ca de obicei. Și tot strângând întruna vreascuri, a ajuns pe nesimțite într-un loc, pe unde nu mai fusese niciodată; rămase mirat de ce văzu; aci creșteau nenumărați pomi de șîțî încărcați de fructe aurii. Deși era după-amiază, razele soarelui aveau strălucirea dimineții, raze și fructe se îmbinau într-o armonie de culori, Iang U s-a cățărat într-un pom și a cules fructe, să le ducă mamei lui.
Cum a intrat pe poartă, i-a spus:
— Bucură-te, mamă, de Anul Nou vom avea și noi băutură.
Mama băiatului se bucură nespus. Băutura preparată din șîțî era așa de gustoasă și de parfumată, încât de departe se simțea aroma. În noaptea de Anul Nou, bătrâna îi spuse fiului său;
— Băiete, în afară de băutură de șîțî și niște legume, nu avem nimic altceva în seara asta.
Iang U a adus apoi băutura și, cum a ridicat capacul, mireasma s-a răspândit în toată casa. Dar nici măcar n-a apucat să toarne în castroane, că deodată ușa casei se deschise încetișor și un flăcăiandru intră, zâmbind. Iang U și mama lui gândeau: „De sărbători, cu cât sunt oameni mai mulți, cu atât e mai vesel”.
Iang U îl îmbie pe flăcău:
— Dacă vrei, rămâi, să petrecem împreună Anul Nou!
Bucuros, flăcăul răspunse:
— Dar frumos mai miroase băutura asta!
Și ducând castronul la gură, îl goli pe nerăsuflate. Iang U i l-a umplut din nou. Și așa au petrecut până s-a luminat de ziuă. Atunci flăcăul, ridicându-se să plece, spuse:
— Frate, mâine la miezul nopții să aprinzi lumânarea și voi veni îndată.
Și se făcu nevăzut.
A doua zi, cam pe la miezul nopții, Iang U aprinse lumânarea și ieși în întâmpinarea oaspetelui. Dar, cum deschise ușa, dădu cu ochii de o masă încărcată cu toate bunătățile pământului. Flăcăul era așezat la masă și-i făcea semne cu mâna. A ieșit atunci și bătrâna și, mută de uimire, exclamă:
— Ce-i asta, fiule?!
La care flăcăul răspunse:
— Mătușico, toate astea le-am adus pentru dumneata. Și am și pentru Iang U un dar.
Zicând acestea, vârî mâna în cingătoare și scoase de acolo o bucată de aur mai mare decât limba unei vaci.
— Frate, ia-o! Este tocmai de pe Muntele Dragonului cel Negru. Tot muntele acesta e din aur, dar e păzit de un dragon negru și nimeni nu se poate apropia de el. Eu, cu viclenie, am reușit. Rămâi cu bine, dară, căci trebuie să ne despărțim.
Iang U se uită la bucata de aur care strălucea de-ți lua ochii și cu părere de rău spuse:
— Frate, dacă ai alte treburi, du-te! Dar dacă vreodată îmi va fi dor de tine, spune-mi, unde te găsesc?
— E ușor să mă găsești. Să intri în pădure și să faci o sută de pași, apoi să te așezi cu fața spre soare-apune, să mă strigi de trei ori și voi veni negreșit.
Mamă și băiat l-au petrecut pe flăcău.
Peste puțin s-au pregătit pentru sărbătoarea lampioanelor , de la jumătatea lunii ianuarie. Pentru acea seară, bătrâna pregăti o mâncare deosebită, ca de sărbătoare, Iang U își făcu un lampion din hârtie roșie și plecă în pădure să-l caute pe flăcău, să petreacă împreună. Umbrele copacilor se întindeau înaintea lui, zăpada scârțâia sub picioarele sale. Iang U numără o sută de pași și se opri. Se așeză cu fața spre soare-apune, își drese vocea și strigă de trei ori:
— Frate!
Nici nu apucă să termine de strigat, că se pomeni cu flăcăul în fața lui. Amândoi se bucurară foarte mult. Acasă, bătrâna îi aștepta cu toate mâncărurile, după datină. După ce au mâncat și au băut, bătrâna zise:
— Am auzit că în fiecare an, la 15 ianuarie, este mare sărbătoare în orașul Iang Giou, de ziua lampioanelor. Oare o fi adevărat?
— Am auzit că lampioanele din Iang Giou sunt cele mai frumoase, adăugă Iang U.
Flăcăul răspunse:
— Așa e, frățioare. Cum în seara asta nu avem nicio treabă, să mergem și noi să privim!
Bătrâna se sperie, auzindu-l:
— De aici și până la Iang Giou sunt câteva mii de li și chiar dacă ar fi doar câteva sute de li tot n-ați putea ajunge în seara asta.
Flăcăul râse:
— Nu ne trebuie prea mult timp să ajungem la Iang Giou. Frățioare, urcă-te în spatele meu. Plecăm imediat, ca să ne întoarcem mai devreme și, la înapoiere, o să mai apucăm să tragem și un pui de somn.
Flăcăul îl luă pe Iang U în spate, ieși afară și după câțiva pași se făcu nevăzut. Până să ajungă bătrâna la poartă, ei ajunseseră la câteva sute de li* distanță. Pământul era acoperit de zăpadă albă, iar pe cer strălucea luna: pe zăpadă sclipeau lampioane roșii, iar pe cer sclipeau stelele ca de cristal.
După puțin timp, cei doi ajunseră la Iang Giou. În orașul acesta curgeau ape limpezi ca lacrima și se înălțau clădiri vechi, cu acoperișurile răsucite. Pe străzi, pe poduri, peste tot erau agățate tot felul de lampioane: în formă de leu, de floare de lotus, de pești exotici, de fluturi, de rodii. Era mai lumină decât ziua.
Tot uitându-se ba la una, ba la alta, cei doi ajunseră la un pod de jad** unde se adunaseră câteva sute de oameni. Se îngrămădiră și ei printre ceilalți și văzură prinse de capetele podului două lampioane nemaipomenit de frumoase, înfățișând două păsări fenix, care străluceau de-ți luau ochii.
Mirat, Iang U își spuse în sinea lui: „Oare ce mâini măiestre au făcut aceste lampioane?!”
Ascultând mai bine ce vorbeau oamenii, Iang U înțelese că lampioanele au fost făcute de o fecioară, pe nume San San, ce locuia în acel oraș.
— Având mâini atât de îndemânatice, cât de înțeleaptă trebuie să fie acea fecioară! îi spuse el flăcăului.
Flăcăul îl apucă pe Iang U de mână și-l scoase afară din mulțime; apoi îi șopti:
— Acum te duc s-o vezi pe acea fecioară cu mâini de aur.
Înfricoșat, Iang U îi zise:
— Dar cum să mergem la ea, dacă n-o cunoaștem? Și apoi, nimeni nu ne va lăsa să intrăm.
Dar flăcăul îl trăgea mereu de mână, zicându-i:
— Vino cu mine, nu-ți fă griji!
Și l-a tot tras până au ajuns în fața unei porți uriașe. Acolo îi dădu o ramură cu două frunze și-i spuse:
— Asta este o ramură fermecată: când o ții în mână, nu te poate vedea nimeni.
Trecură prin prima poartă, apoi prin cea de a doua și nici paznicii, nici slujnicele care duceau tăvi cu ceai nu-i văzură. Intrară apoi într-un pavilion plin cu tot felul de oglinzi și cufere. Acolo, pe un pat, ședea San San. Iang U era cât pe-aci să strige: „Ce minune de fată!”, dar se opri la timp.
San San era într-adevăr minunată. Dar era foarte supărată și lacrimile-i curgeau șiroaie. A întors încetișor capul și, uitându-se pe fereastră, șopti printre lacrimi:
— Oh, tată, oare de ce nu te gândești cui vrei să-ți dai propria fiică?!
În acel moment, flăcăul spuse:
— Surioară, nu mai fi supărată, am venit să te pețesc.
Atunci San San se uită mirată în jur. Nevăzând pe nimeni, întrebă:
— Oare îmi vorbește un duh sau un zeu?
La care flăcăul răspunse:
— Băiatul pe care ți l-am adus nu e nici duh, nici zeu, este un om bun.
Și, zicând aceasta, îndată luă rămurica din mâna lui Iang U, care deodată se trezi față în față cu fata. Aceasta rămase încântată de băiat și tare ar fi dorit să se mărite cu el, dar nu știa ce vor zice mama, tata, fratele și cumnata ei. Se auziră pași și Iang U se sperie, mai ales că nu-l mai vedea pe flăcău alături de el. Noroc că pe masa de alături se afla încă rămurica fermecată. O apucă în grabă și chiar în acel moment intră o slujnică, dar nu mai văzu pe nimeni.
În acea seară, băiatul rămase în casa lui San San. A doua zi, aceeași slujnică îi aduse fetei câte ceva de mâncare, însă Iang U din nou se făcu nevăzut prin puterea ramurii miraculoase și slujnica nu-l văzu nici de data asta. Dar mâncarea pentru o persoană nu ajungea pentru amândoi. Atunci San San îi spuse slujnicei:
— Mi-a plăcut mâncarea, să aduci mai multă de acum încolo!
Slujnica nu se întrebă de ce-i cerea San San mai multă mâncare ca de obicei. De aceea, când trebui să-i aducă iar de-ale gurii, aduse ca pentru trei inși. Cei doi o dădură iarăși gata. Văzând acestea, slujnica intră la bănuială și chiar se întrebă de data asta: „Ce se întâmplă oare cu San San? Înainte mânca așa de puțin, iar acum mănâncă întreit?!”
Și așa mânca acum zi de zi.
Nu numai slujnica intră la bănuială, dar și părinții fetei începură să se mire cum de fata lor mănâncă atât de mult și stă tot timpul închisă în casă. Oare ce s-a întâmplat cu ea?
Într-o zi, mama fetei hotărî să afle adevărul.
Se furișă până la ușa pavilionului unde se afla San San și de acolo trase cu urechea. Și mare îi fu uimirea când auzi înăuntru o voce de bărbat. Dădu buzna pe neașteptate, dar rămase și mai mirată când, în afară de fata ei, aici nu mai văzu pe nimeni. Atunci îi spuse fetei sale că auzise o voce de bărbat la ea în cameră; dar San San o liniști, spunându-i:
— Mamă, nu e niciun străin aici, ți s-a părut, de bună seamă!
Bătrâna n-o crezu și începu să caute peste tot, dar nu găsi nimic. Seara fi povesti și soțului său cele întâmplate peste zi. Tatăl fetei, când auzi unele ca acestea, se mânie foarte tare și jură că-și îngroapă fata de vie. Bătrâna încercă să țină partea fetei, și atunci cei doi începură să se certe.
Auzind gălăgie, fratele fetei se duse să-i liniștească pe cei doi bătrâni și astfel află și el despre ce era vorba. Se întoarse în camera lui și destăinui totul nevestei sale. Apoi, supărat, adăugă:
— Trebuie omorâtă în bătaie! Sau s-o îngropăm de vie, cum spune tata!
Nevastă-sa se arătă nemulțumită de hotărârea lor, și spuse:
— De ce s-o îngropați de vie sau s-o omorâți? Mai află lumea și vă mai faceți și de râs. Cel mai bine ar fi să ardă. Putem să dăm foc pavilionului, unde doarme San San, și zicem că-i foc ceresc, drept pedeapsă.
Zis și făcut. Când se înnoptă, fără să aibă remușcări, ei dădură foc pavilionului.
Peste noapte, cei doi se treziră în fum și flăcări, Iang U își aminti pe loc de flăcăul care-l mai ajutase și altă dată și începu să strige:
— Frate, frate, vino în fugă și ne scapă!
Nici nu apucă să termine de strigat, că se treziră cu o pasăre mare, care se lăsă lângă ei și îi luă pe aripi, ridicându-se în văzduh.
În acest timp, întregul pavilion se prăbușea în flăcări. Pasărea îi duse pe cei doi până la Muntele Țin și îi lăsă în poarta casei lui Iang U. Apoi bătu din aripi și pe loc se prefăcu în feciorul cel inimos. Iang U exclamă, plin de uimire:
— Tu erai, frate?!
— În aceste zile n-am părăsit orașul Iang Giou, spre a fi mai aproape de tine, răspunse flăcăul. Acum se cade să mă duc și eu acasă.
Nici nu mai așteptă ca Iang U să-i mulțumească, intră în pădure și se făcu nevăzut.
Bătrâna Iang își aștepta cu dor feciorul.
Văzându-l că se întoarce cu o fată așa de frumoasă, îi dădură lacrimile de bucurie. Petrecură multă vreme fericiți, toți trei; băiatul, în acest timp, îi povesti mamei sale toate întâmplările prin care trecuse.
Veni iar primăvara. Începură ploile. Cum se mai încălzi vremea, Iang U plecă în pădure, să culeagă vreascuri. Se cățără într-un copac să taie uscături, când fără de veste începu o vijelie așa de puternică, de era cât ре-aci să-l dea jos. După ce trecu vijelia dinspre miazănoapte-răsărit, se ridică un nor întunecat, care ducea cu el un dragon negru. De câte ori își mișca dragonul coada, cerul era străbătut de tunete și fulgere. Fiara se duse direct la rădăcina unui brad. Uitându-se într-acolo, Iang U văzu că sub acel brad se afla chiar flăcăul cel inimos. Acesta se lupta din toate puterile cu Dragonul cel Negru. Iang U zvârli atunci cu putere toporul său asupra dragonului și-l tăie pe jumătate: capul dragonului se zbătea într-o parte, iar coada în alta.
Iang U coborî îndată din copac și fugi la feciorul cel inimos. Acesta-i grăi:
— Frățioare, fiara pe care o vezi aici este Dragonul cel Negru de pe Muntele Dragonului, despre care ți-am vorbit. De data asta, tu m-ai salvat pe mine. Însă acum iarăși trebuie să ne despărțim. Am de colindat multe mări și țări.
Iang U parcă nu s-ar mai fi despărțit de el. În cele din urmă, îl întrebă:
— Frate, te cunosc de mult timp. Acum, fiindcă ne despărțim din nou, spune-mi, oare ești om sau zeu?
Flăcăul îi răspunse:
Iang U cel arătos
Cu Spiritul Vulpii s a împrietenit,
La Iang Giou împreună au fost,
Acolo Iang U și a găsit omul iubit.
După ce spuse acestea, își luară rămas-bun și feciorul cel inimos se îndepărtă.
Iang U rămase multă vreme pironit în loc, uitându-se după el. În cele din urmă plecă și el acasă.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 22 (1980) și 28 (1996), Editura Ion Creangă, București
Șîțî – pom fructifer specific Chinei.
Această sărbătoare cade pe 15 ianuarie, după calendarul tradițional chinezesc. Cu aceasta se încheie întreaga perioadă prilejuită de Sărbătoarea Primăverii. Oamenii se adună împreună cu familiile lor în parcuri și alte locuri publice, pentru a admira frumoasele lampioane expuse de indivizi sau de autoritățile locale.
*Li – unitate de măsură pentru lungime, egală cu 576 m (n. red.).
**Jad – piatră semiprețioasă, de culoare albă-verzuie până la verde închis, cu luciu sticlos (n. red.).