Demult, foarte demult, de nici nu-mi aduc aminte care împărat făcea umbră pământului, trăia pe lume un tânăr puternic, deștept și frumos, care se numea Ciju-Tzi. Trecuse de douăzeci de ani, dar nu era încă însurat. Cu toate că Ciju-Tzi nu se plângea de viața sa singuratică, în inima lui nu era prea multă veselie.
Odată, mama lui i-a vorbit cu tristețe:
— Oh, fiule, vezi în ce sărăcie trăim. În acest an slujitorii împăratului ne-au luat toată recolta de pe bucățica noastră săracă de pământ. Nici măcar pe noi nu ne putem hrăni. Care fată s-ar hotărî să ne intre în casă?
Trecură trei luni și apropiindu-se Anul Nou, mama se gândi că n-ar fi rău ca în noaptea aceea să mănânce găluște. Altfel mâncau te miri ce și mai nimic. Chiar și de Anul Nou găluștele erau nu din făină albă – ci din gaolean – și bine că se mai găsea și așa ceva. Dar pentru găluște mai era nevoie și de garnitură, iar legumele erau scumpe. Măcar să cumpere ridichi.
— Băiatule, l-a chemat mama pe Ciju-Tzi, ia ultimii zece bănuți și du-te la piață să cumperi ridichi. Eu gătesc astăzi găluște.
A luat Ciju-Tzi banii și s-a îndreptat spre piață. Nici n-a ajuns bine unde erau legumele, că a văzut un bătrân care vindea tablouri vechi. Printre ele Ciju-Tzi a observat unul, în care l-a uimit o femeie de o neasemuită frumusețe.
Tânărul nu și-a mai putut dezlipi ochii de pe tablou: Cu cât îl privea mai mult, cu atât se îndrăgostea mai puternic. Fără să stea pe gânduri a dat toți banii bătrânului, a luat tabloul și a plecat acasă.
Văzând mamă-sa că i-a adus un tablou în loc de ridichi; a oftat că n-are parte să mănânce găluște și n-a spus nimic.
Ciju-Tzi a atârnat tabloul în camera sa și a plecat să caute de lucru. Seara, tânărul s-a întors acasă și de îndată ce a aprins lumina a auzit un foșnet liniștit.
Vântul nu putea să pătrundă în cameră. Ce să fie? Ciju-Tzi a ridicat privirea și a văzut că tabloul se clatină într-un fel ciudat. Se legănă o dată, de două ori și frumoasa fată prinse viață. Coborî din tablou și se așeză lângă Ciju-Tzi.
Tânărul s-a speriat, dar s-a și bucurat. Iar când femeia zâmbind începu să vorbească cu el, frica-i pieri fără urmă.
Cu cât vorbeau mai mult, cu atât sentimentele lor deveneau mai puternice. Noaptea trecea pe nesimțite și când se auzi cântecul cocoșului, femeia trebui să se întoarcă din nou în tablou. Ciju-Tzi așteptă cu nerăbdare seara următoare. Oare se va însufleți tabloul sau nu? Seara, frumoasa fată veni din nou și așa trecu aproape o lună.
Într-o seară, femeia coborî ca întotdeauna din tablou, ținând capul plecat și foarte tristă. Ciju-Tzi începu s-o întrebe cine a supărat-o. Fata îi spuse în șoaptă:
— Te iubesc foarte mult, ești atât de harnic și îmi este foarte greu să văd cum trudești din zori până-n noapte fără să ai de nici unele. Vreau să te ajut, dar mi-e frică să nu atrag vreo nenorocire asupra casei noastre.
Tânărul i-a răspuns înflăcărat:
— Toată ziua mă gândesc să te văd seara. Bucuria mea este atât de mare, încât nici greutățile, nici sărăcia nu mai înseamnă nimic pentru mine.
— Nu, viața ta nu trebuie să fie atât de amară! Iată douăzeci de monezi, du-te mâine la piață și cumpără-mi cu ele câteva fire de lână. Numai să fii atent, să nu spui nimănui niciun cuvânt despre mine.
Ciju-Tzi îndeplini rugămintea frumoasei fete. Când se lăsă seara, ea coborî din nou din tablou și îi spuse tânărului:
— Culcă-te și dormi, eu mai stau să lucrez puțin.
Cu cântatul cocoșilor se lumină de ziuă. Ciju-Tzi deschise ochii, iar strălucirea din jur îl orbi; în cameră erau împrăștiate suluri lucitoare de mătase și de atlas țesute peste noapte de frumoasa din tabloul fermecat.
După ce privi încântat, tânărul fugi s-o cheme pe mama sa. Ea încremeni de uimire, și atunci fiul îi povesti cum în fiecare seară tabloul prindea viață și frumoasa femeie cobora din el, cum se îndrăgostiseră unul de altul, cum ea îi dăduse douăzeci de monezi cu care el cumpărase câteva fire de lână, cum îi așternuse să doarmă liniștit și cum atunci când se trezise văzuse că toată camera era plină de suluri de mătase și atlasuri strălucitoare și colorate.
Mama se bucură când auzi, dar se și sperie în același timp, căci toate erau atât de neobișnuite!
Ciju-Tzi duse mătasea și atlasul la bazar și luă bani mulți. De atunci, mama și fiul începură să trăiască în bunăstare și fericire.
Într-o zi, când Ciju-Tzi plecă dis-de-dimineață la câmp, iar mama rămase acasă să gospodărească, sosi un călugăr, care umbla prin sate după pomană. O privi pe mama lui Ciju-Tzi și cu frică în glas spuse:
— Ai-a-ia! Ai-a-ia! Pe fața ta citesc semnul fermecat.
Femeia își aminti de cele povestite de fiul ei despre tablou și de frică începură să-i tremure mâinile. Iar călugărul continuă:
— Adu-mi mai repede tabloul cu femeia care țese mătăsuri și atlasuri, dacă nu mi-l aduci moartea va intra în casa ta.
Mama lui Ciju-Tzi înțelese că cerșetorul știe tot despre tablou și se sperie și mai tare. Fugi în camera fiului, luă de pe perete tabloul, îl înfășură și când să iasă auzi un oftat greu. Era frumoasa din tablou, care cu lacrimi în ochi îi zise:
— Spune-i fiului tău că eu sunt departe, departe. Dacă mă iubește să vină în țara Siu . Îl voi aștepta pe Ciju-Tzi. Dacă nu, fie ca Ciju-Tzi s-o uite pe frumoasa sa.
Când tânărul se întoarse de la câmp, văzu în locul tabloului numai cuiul. Fugi la maică-sa și ea îi povesti despre amenințarea călugărului.
Tânărul căzu la grea întristare. Întins în pat, zăcu acolo până a doua zi, când în zori nemaiputându-se ridica, își dădu seama că o boală grea intrase în trupul său.
Câți doctori n-au chemat! Câte leacuri nu i-au dat! Toate, în zadar. Pe zi ce trecea tânărului i se făcea mai rău și mama vedea că nu mai are multe zile. Se așeză la căpătâiul lui și începu să plângă.
— Ciju-Tzi, Ciju-Tzi, singurul meu fiu, mama niciodată nu s-a împotrivit nici unei dorințe de ale tale. Fie așa cum dorești. Văd că tu mori din dragoste.
— Mamă, nu tăgăduiesc acest lucru, și poate dacă aș mai vedea-o o dată mi-ar trece.
— Vai nouă, Ciju-Tzi, vai nouă!
Acum mama și-a dat seama că nu trebuia să dea tabloul călugărului.
— Ascultă, băiatule, la ce am să-ți spun. Când am luat tabloul de pe perete, l-am învelit și m-am dus să-l dau călugărului, s-a auzit un oftat greu și femeia cu lacrimi în ochi m-a rugat: «Spune-i fiului tău că eu sunt departe, departe. Dacă mă iubește, mai spune-i să vină în țara Siu și eu îl voi aștepta pe Ciju-Tzi». N-am vrut să-ți spun cele zise de ea la plecare, mă gândeam că tu o vei uita, dar se vede că nu poți. Eu nu știu unde se găsește țara Siu, iar tu ești bolnav.
În inima lui Ciju-Tzi a licărit o speranță. Cu fiecare zi ce trecea se simțea tot mai bine. Mama i-a pus într-o pungă toți banii pe care îi primiseră din vânzarea mătăsii și a atlasului. Ciju-Tzi s-a dus spre poartă, a încălecat, a luat punga de bani, și-a luat rămas bun și a dispărut spre apus.
Au trecut multe zile, nu se știe câte, argintul care era în săculeț s-a dus pe mâncare și pe dormit, calul de mult a fost vândut, iar Ciju-Tzi era încă departe de țara Siu. Lui nu i-a rămas nimic altceva decât să se apuce de lucru, să câștige bani ca să-și continue drumul. Au mai trecut încă multe zile, iar tânărul mergea, tot mergea înainte. Numai speranța de a o vedea pe iubita sa îl mai ținea în viață. Satele se întâlneau rar și Ciju-Tzi nu rareori a trebuit să înnopteze în câmp. Odată a mers o zi întreagă și nu a văzut niciun sat. Ceasuri întregi n-a pus nimic în gură. Obosit, însetat și flămând a înnoptat sub cerul liber. Când s-a trezit a doua zi de dimineață, parcă o baltă s-ar fi arătat în apropiere. Bucurându-se, Ciju-Tzi a dat fuga spre ea, dar acolo nu mai era strop de apă – balta secase de mult.
S-a învârtit tânărul și deodată a văzut o adâncitură, iar în fundul ei puțină apă. S-a aplecat, s-a așezat rezemându-se pe coate și se pregătea să soarbă apa, când deodată a văzut un peștișor mic și negru.
Ciju-Tzi s-a uitat la el și a grăit:
— Peștișorule, peștișorule! Dacă voi sorbi această picătură de apă nu vei mai trăi niciun ceas, iar dacă n-o voi sorbi-o, atunci voi muri eu de sete. Și tot el adăugă: Dacă nu voi bea-o acuma, oricum, peste o zi, două, apa va seca singură și tu vei muri. Ce să fac?
Mult a stat tânărul și s-a gândit ce să facă. În sfârșit, a luat batista, a băgat-o în apă, a înfășurat în ea peștișorul, a băut ce a mai rămas pe fund, și din nou a pornit pe drumul său spre apus. Soarele apunea. Dintr-odată, în drumul lui Ciju-Tzi s-a ivit un râu mare, care-și purta apele sale de la nord spre sud.
Era atât de adânc, încât oricât ar fi privit tânărul nu-i vedea fundul. Amărât s-a așezat pe mal și nu știa ce să facă. Deodată Ciju-Tzi și-a adus aminte de peștișor.
— Ce-o fi cu mine o fi, dar tu, peștișorule, înoată sănătos, și i-a dat drumul în valuri.
Peștișorul numaidecât a dispărut sclipind la soare. Iar tânărul a privit din nou în dreapta și în stânga și i se părea că râul atinge cerul și nu se mai sfârșește.
Nicăieri nu se vedea o barcă, nicăieri. Cum să facă să ajungă pe celălalt mal? Oare nu-i era dat să-și mai vadă vreodată iubita? Cu capul plecat mergea în neștire.
— Ciju-Tzi! îl strigă un glas.
Tânărul privi în jur, dar nu văzu pe nimeni. Probabil că i se păruse. Cine ar fi putut să-l cheme aici?
— Ciju-Tzi, Ciju-Tzi, stai un pic, din nou se auzi același glas.
Și, când se uită, văzu un tânăr înalt în straie negre.
— Tu vrei să ajungi pe celălalt mal? întrebă el.
— Trebuie, dar nu știu cum, răspunse Ciju-Tzi.
— De acest necaz pot să te scap eu. Vom construi imediat un pod, mormăi tânărul în negru.
Și cu aceste cuvinte rupse un bețișor și îl aruncă în râu. În aceeași clipă, bețișorul se transformă într-un pod mic. Ciju-Tzi se bucură într-atât, încât uită să-i mulțumească străinului. Fugi pe pod, iar când păși dincolo, nici podul și nici tânărul nu mai erau. Numai peștișorul cel mic și negru clipocea vesel apa.
Ciju-Tzi plecă mai departe. Urcă în vârful unui munte și văzu jos în vale un sătuc. La marginea dinspre miazănoapte a sătucului se înălța o casă cu două etaje, iar în poartă stătea un bătrân. Soarele se lăsase aproape cu totul spre apus și Ciju-Tzi se îndreptă spre casa aceea, să ceară găzduire pentru noapte.
Bătrânul bombăni multă vreme, dar îl primi. Pereții camerei în care intrară erau acoperiți cu hârtie luminoasă. Încolo, numai un pat și un scăunel.
— Culcă-te și dormi, dar fii atent să nu atingi nimic din cameră, i-a spus bătrânul înainte de plecare.
Ciju-Tzi se culcă și începu să se gândească:
„În cameră nu este nimic. Ce aș putea să ating eu aici?”
Cuvintele bătrânului l-au neliniștit. Se răsucea de pe o parte pe alta, și nicicum nu putea să doarmă. Fără să vrea, atinse cu mâna peretele și deodată inima îi tresări. Sub hârtie se ascundea o ușă mică. Rupse învelișul de hârtie și în cameră intră lumina lunii. Ciju-Tzi deschise ușița cu grijă și ieși în grădină. O cărare dreaptă ducea spre un pavilion în care strălucea o lumină.
În pragul pavilionului apăru o femeie. La lumina argintie a lunii a reușit să-i vadă fața. Era frumoasa lui, aceea care în fiecare seară cobora din tablou, aceea pe care el o căutase atât de mult.
— Tu? a strigat tânărul.
Dar femeia i-a făcut semn să tacă, după aceea s-a apropiat de Ciju-Tzi și i-a spus în șoaptă:
— Aici este țara Siu. Știam că o să mă găsești. Acum să fugim! Am reușit să pun mâna pe paloșul fermecat al bătrânului.
Apoi, femeia își rupse o bucată din poalele rochiei și îl puse pe Ciju-Tzi să se așeze. Țesătura se prefăcu pe loc într-un nor, care ridicându-se tot mai sus și mai sus plutea în cer. Ciju-Tzi se simțea ca și cum l-ar fi purtat cineva în litieră. Deodată femeia, aplecându-se spre tânăr, îi spuse:
— Bătrânul vine în goană după noi, dar să nu-ți fie frică. Închide ochii și nu privi înapoi până când nu-ți voi spune eu. Mă voi răfui singură cu el.
Spunând acestea, scoase paloșul fermecat și Ciju-Tzi auzi în spatele său urletul furtunii, șuierul vântului și zbucnetul vulcanilor. Iar după aceea un strigăt groaznic a cutremurat cerul și pământul.
Când strigătul s-a stins, femeia i-a spus lui Ciju-Tzi să deschidă ochii. Nici nu știu cum, dar el împreună cu frumoasa femeie erau pe pământ, iar alături de ei zăcea un vârcolac mare cu capul tăiat.
Și astfel puterile întunericului n-au putut să zădărnicească iubirea lui Ciju-Tzi și a frumoasei femei din tabloul fermecat.
în românește de Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 19, Editura Ion Creangă, București, 1976
*gaolean – Plantă furajeră din familia gramineelor, asemănătoare cu porumbul, cu semințe bogate în proteine și grăsimi (Sorghum chinense).
**Siu, țara din apus. În folclorul chinezesc, apusul se consideră de obicei locul unde se află ființe fermecate, vrăjitoare.