Odată, rătăcind prin păpuriș, vulpea se-ntâlni nas în nas cu un tigru flămând. Tigrul începu să mârâie, vulpea încremeni de groază: „Dacă n-o să-l pot păcăli pe vărgatul ăsta, s-a sfârșit cu mine”, își zise dânsa. Dar ce putea să facă? Tigrul era gata, gata să se arunce asupra ei! Atunci, vulpea se prefăcu că tremură toată, dar nu de frică, ci de râs: „Ha, ha, ha!” Tigrul, uimit, se așeză jos – nu înțelegea nimic. Apoi o întrebă:
— De cine râzi tu așa?
— De tine, nenorocitule! îi răspunse vulpea, prefăcându-se că nu-și poate stăpâni râsul.
— Ce tot spui? De mine? mârâi tigrul.
— Vezi bine, îi răspunse vulpea. Tu, săracul de tine, îți închipui că ai să mă mănânci pe loc, iar eu nu mă pot opri să nu râd de tine: „Ha, ha, ha!”… Păi de tine nu se mai teme nimeni! în schimb de mine se tem toți, până și oamenii!…
Tigrul fu cuprins de îngrijorare: „Dar dacă-i adevărat? Dacă-i așa cum spune vulpea, atunci chiar că e primejdios să mă ating de ea!” Totuși mai stătea în cumpănă.
— Văd că nu vrei să-mi dai crezare, îi zise vulpea. Haide! Vino după mine! Dacă oamenii n-or să se înfricoșeze de mine, atunci îți dau voie să mă înghiți cu coadă cu tot.
Tigrul primi și o porniră amândoi. Iată că ajunseră lângă un drum pe care treceau țărani venind de la oraș.
— Să nu rămâi în urmă! îi strigă vulpea și porni înainte.
Tigrul se luă după ea, făcând sărituri uriașe. Văzând că un tigru înfricoșător vine în goană pe cărare, oamenii începură să strige, își aruncară lucrurile și o luară la fugă care-ncotro.
Vulpea ieși la iveală din ierburile înalte, care o ascunseseră până atunci cu totul, și-i strigă tigrului:
— Ei, ai văzut?! Numai vârful cozii mele i-a pus pe toți pe fugă! Pe când la tine, nu s-a uitat nimeni.
De rușine, tigrul cel prost își plecă botul în pământ și o luă la goană îndărăt, cu coada între picioare, spre păpurișul lui.
De data asta, vulpea râdea de-a binelea!
în românește de Angi Petrescu-Tipărescu
Frații Liu (Basme populare chinezești),
Editura Tineretului, București, 1965