Care era numele adevărat al lui Numaiceon nimeni nu știa. Cert este, că atunci când se născu pruncul, mama începu să-i născocească numele. Cineva îi spusese că oamenii care au nume lungi trăiesc mult. Și iată, ea începu să născocească un nume lung, cât mai lung. Inventă un nume de două ori mai lung decât al tatălui copilului, dar imediat i se păru că e prea puțin. Îl născoci de șapte ori mai lung, dar tot nu era de-ajuns. Trebuia să se mai gândească. Se gândi ziua și noaptea, și din nou ziua și noaptea, și încă o zi și-o noapte, până își istovi puterile. În sfârșit, compuse un nume așa de lung, cum nu se mai pomenise niciodată pe lume.
Atunci ea se opri bucuroasă și spuse rudelor: Fie ca băiatul meu să se numească „Ceon”, dar abia rosti acest nume că biata femeie muri. Nimeni nu aflase care era numele cel lung născocit de mamă pentru fiul ei.
— Ei, spuseră rudele. Ea a reușit să spună numai „Ceon”. Fie, așadar, ca băiatul să se cheme Numaiceon.
În curând, tatăl lui Numaiceon se însură a doua oară. A doua nevastă născu tot un băiat. Mama vitregă a lui Numaiceon era o femeie puternică și sănătoasă. Cu toate că și ea se gândi trei zile în șir cum să-i născocească fiului ei un nume și mai lung – nu obosi de loc, iar în a patra zi rosti tot numele găsit, până la capăt. Numai că ea nu muri, ci rămase în viață. Iar numele era, într-adevăr, lung, foarte lung.
Iată-l: Oniuda – Koniuda – Mappiranoniuda – Heiraniuda — Seitakanoniuda – Harimanobetta – Heitako – Heitako – Heikanako – Hemetakamato – Iceooghirika – Ceoceoraghirika – Ciooni – Ciooni – Ciobikumi – Ciotarobituni – Naganabițumi – Anaiana – Konaiama – Amoosu – Komoasu – Moosu, moosu – Moosigo – Iasikiandoni – Temmoku – Temmoku – Mokuna, Mokuna – Mokugzoba – Tiavancioosuna – Hihidzo-Eisko…
Cei doi băieți crescuseră împreună și deseori se certau între ei. Fratele mai mic îl necăjea adesea pe cel mare, zicându-i:
— Ah, tu, Numaiceon! Ceon-Ceon! Numai-numai! Numaiceon!
Numaiceon se supără și el și-l necăjea pe fratele cel mic:
— Ah, tu, Oniuda – Koniuda – Hiranida – Seitakanoniuda – Harimanobetto…
Dar, aici limba i se-mpletici, iar când începu din nou să rostească numele fratelui mai mic, acesta era deja departe. Numele era prea lung, și din pricina asta, fratele cel mic era fericit. Ca să-l strigi, trebuia să dispui de mult timp liber. De aceea, când trebuia trimis la cineva, undeva, și pentru ceva, îl chemau pe Numaiceon.
— Numaiceon, adu apă! Numaiceon, adu cărbuni!
Și Numaiceon aducea apă și cărbuni; făcea tot ce i se poruncea, în schimb fratele cel mic făcea numai ce-i trecea prin cap. Chiar și când cel mic era vinovat, tatăl îl certa întotdeauna pe cel mare:
— Numaiceon, vino aici! Ai s-o încasezi!
Iar fratele cel mic scăpa de pedeapsă. Mama se gândea:
„Ce bine că i-am dat fiului meu un nume atât de lung”.
Odată, fratele mai mare se juca cu tovarășii săi de joacă în curte și căzu într-un puț. Tovarășii lui începură să strige:
— Numaiceon a căzut în puț! Numaiceon a căzut în puț!
Imediat au alergat oamenii, au aruncat o frânghie și l-au scos pe Numaiceon din puț.
Mama vitregă se gândi:
„E-adevărat când se spune că cei cu nume scurte sunt nefericiți. Iată, Numaiceon a căzut în puț”.
Dar peste două zile, copiii se jucară din nou în curte, lângă puț. Fratele mai mic sări pe acoperișul puțului și strigă:
— Numaiceon a căzut în puț pentru că are un nume scurt. Numele meu lung, în schimb, îmi aduce fericirea! Eu n-o să cad niciodată în puț. Dar alunecă și se trezi în puț. Tovarășii de joacă alergară să anunțe părinții copilului și începură să strige:
— Grăbiți-vă! Grăbiți-vă! Al dumneavoastră Oniuda – Koniuda – Mappuraniuda – Seitakanoniuda – Harrimanobenkei – (Nu, nu Benkei) – Harrimanobetto, – Heitako – Heitako – Heihanako – Koketaotito – Heketamatito – Henetatoketo…
Atunci ei se încurcară și o luară de la început:
— Grăbiți-vă! Grăbiți-vă! Al dumneavoastră Oniuda-Koniuda…
Aici, din nou, se încurcară și din nou o luară de la capăt, mai îndârjiți:
— Grăbiți-vă! Grăbiți-vă! Al dumneavoastră Oniuda – Koniuda…
Dar un băiat strigă:
— Nu e bine! Nu e bine! Am uitat partea din mijloc!
Și iarăși o luară de la început:
— Al dumneavoastră…
Deodată tăcură, se odihniră puțin. Și începură din nou: Iceogirika – Ceoceoragirika – Ceooni – Ceooni – Ciobikuni – Ciotarobițuni – Naganobițuni – Anioma – Konainma – Amoosu – Komoosu – Moosu, moosu – Moosigo – Temmaku – Temmaku – Mokuna, mokuna – Mokudzaba – Tiavanceosuna – Hidizo-Eisko a căzut în puț!
Auzind strigătul lor, părinții luară iute o funie și se-ndreptară spre puț: băiatul lor, cu numele cel lung, cât pe ce să nu-l mai găsească viu!
Repovestită de George Sâmpetrean
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 25, 1983 [p. 194-197]