Un zgârcit avea trei fete. Când acestea ajunseră la vârsta măritișului, zgârcitul căută câte un soț pentru fiecare din ele, alegându-i tot dintre zgârciții satului.
În apropierea zilei sale de naștere, zgârcitul îi adună pe gineri și le spuse cu voce prefăcută:
— Copiii mei, să nu cheltuiți bani mulți pe darurile ce aveți a mi le face peste câteva zile. Mai degrabă aduceți-mi fiecare câte o damigeană cu vin, iar eu voi fi foarte mulțumit.
Neavând cum să refuze, ginerii au încuviințat cu respect, apoi au plecat.
Pe drum, ginerele cel mare gândea însă cam așa: „Damigeana cea mare, pe care trebuie s-o dau socrului, costă o mulțime de bani, iar dacă o voi umple și cu vin, să vezi atunci cheltuială! Dar dacă și ceilalți doi gineri vor veni cu damigene cu vin, ca să scap de cheltuială се-ar fi s-o umplu cu apă?” Zis și făcut! N-avea de unde să știe însă că și confrații săi mai mici se gândiseră să facă la fel.
La sărbătoare, zgârcitul se trezi dis-de-dimineață și-și pregăti un butoi mare pentru vinul ce va fi adus de către cei trei gineri ai săi. Tot pregătindu-l și uitându-se la butoi, gândea: „Dacă aici nu pun nici măcar o picătură de vin, ginerii mei își vor închipui că sunt așa de zgârcit, încât de ziua mea beau vin numai de la ei. Dar ca să iau vin trebuie să scot bani și să cumpăr, lucru ce nu-mi este deloc pe plac. Așa că mai bine pun în butoi o găleată cu apă rece de la fântână, că la atâta vin cât or să aducă ei n-o să se cunoască”.
Iată că ginerii nu întârziară să se arate, fiecare ținând în mână câte o damigeană de vin, darul către socrul lor cel drag. Acesta, zâmbind, îi primi pe cei trei, care nu mai conteneau lăudându-și fiecare băutura. Ginerele cel mare, începu primul:
— Vinul meu este nemaipomenit, iar aroma lui se simte de la trei kilometri. Dacă bei un pahar și fugi trei kilometri, încă îi mai simți aroma.
Ginerele mijlociu se semețea și el spunând:
— Ce am adus eu este mult mai bun și se cheamă „nu poți bea mai mult de un pahar”. Dacă te-ncumeți să bei mai mult, cazi mort de beat.
Mezinul, la rândul său, spuse:
— Ce vă tot lăudați cu așa-zisa voastră băutură? Vinul pe care l-am adus eu este într-adevăr băutură bună. Numai dacă-l miroși, și te îmbeți, darmite să-l mai și bei!
Zgârcitul nu mai putea de bucurie. Porunci argatului să pună vinul adus de gineri în butoiul cel gata pregătit. Se așezară apoi cu toții la masă ridicând paharele. Sărbătoritul sorbi o înghițitură, dar i se păru fără niciun fel de gust. A înghițit însă în sec, gândindu-se că din cauza găleții lui de apă s-a stricat vinul și, neavând de ales, bău mai departe, spunând:
— Ah, bună băutură!
Iar ginerii încuviințară sorbind și ei, pahar după pahar.
Slujitorul casei, nesimțind niciun fel de miros, se tot întreba: „Ce fel de băutură bună o mai fi și asta fără niciun miros?” Așa că luă cu o jumătate de tărtăcuță vin, sorbi, apoi scuipă, spunând înciudat: „Ce familie zgârcită! Și-n zi de sărbătoare se bea apă rece și se strigă că-i cel mai bun vin”!
Povești nemuritoare nr. 42, Editura Ion Creangă, București, 1998